Cum se descurcau românii înainte de revoluție–Episodul 3

Anton Kovacs

Când la coloana auto a fost numită domnișoara D, o tinerică blondă extrem de sexy și care se hlizea cu șoferii, aceștia au crezut că l-au prins pe Dumnezeu de picior.

Până când primul din ei a îndrăznit să intre în biroul ei să-i facă curte.

În momentul acela peste câmpiile din vestul țării s-a auzit un urlet: “băi p..ă, la mine la birou clanța se deschide cu capul, nu cu mâna. Să nu mai îndrăznești vreodată să intri aici cu mâna goală”.

Și D. le-a arătat cum trebuie să fie o șefă de coloană adevărată, dacă nu erai “amabil” nu primeai nici cauciucuri, nici o baterie nouă, nimic. Dacă ți se strica mașina nu primeai alta de schimb, ci stăteai în atelier și lucrai ca mecanic timp de o lună, două, trei, până se repara mașina ta, că munca nu e o rușine.

Știa și ea șmecheria cu draglina aia de la Șag și mai știa și multe altele, tatăl ei fusese și el șef de coloană.

Biroul în care se plăteau salariile la coloana auto era chiar lângă cel al șefei de coloană. Între cele două birouri era o mică ferestruică, ca un ghișeu.

In ziua de salariu doamna F, casiera, avea un pachet de Kent pe masă. Costa cam 125 de lei pe atunci așa ceva. O leafă de șofer era de vreo 2000 de lei.

Când șoferul își lua banii doamna F îi spunea “ia și tu ceva să fii drăguț cu șefa” și cu ochii îi arăta pachetul. Omul îl lua, îi dădea casierei contravaloarea acestuia și îl ducea în biroul alăturat, “o mică atenție pentru dumneavoastră șefa”.

Imediat ce șoferul ieșea pe ușă șefa de coloană îi înapoia casierei pachetul de Kent prin ghișeul dintre cele două birouri. Până seara pachetul ăla era negru datorită nenumăratelor mâini impregnate cu uleiuri și vaselină prin care trecuse.

In doi ani D și-a cumpărat un apartament, a chemat niște meșteri și le-a dat o pagină ruptă din Neckermann, “exact așa trebuie să arate”.

Si așa a arătat, și marmura de pe jos din hol, baie și bucătărie, și mobila și colțul multimedia cu televizor, combină muzicală, video și ce mai era necesar.

După care l-a ochit pe cel mai arătos șofer din coloană, l-a spălat bine, l-a educat să își schimbe tricoul de trei ori pe zi și l-a luat de bărbat. Și ăsta arăta exact ca în Neckermann.

Și și-au luat și o Dacia neagră, că un Mercedes ar fi fost prea ostentativ pentru cei cu Legea 18.

***

In anii ‘80 s-au făcut niște lucrări de îmbunătățiri funciare la o scară care acum este greu de imaginat.

De exemplu niște specialiști dintr-un birou al Comitetului de Stat al Planificării ajungeau la concluzia că a venit timpul ca o anumită suprafață de teren a CAP-ului X să fie îmbunătățită funciar, să spunem pe o suprafață de 2200 de hectare.

Asta însemna că suprafață va fi decopertată și un strat de pământ cu o grosime oarecare va înlocuit, pe întreaga suprafață a terenului se vor săpa șanțuri mai adânci decât adâncimea de îngheț în care se va monta tub de drenaj, un tub din plastic care are mici perforații pe toată circumferința și pe toată lungimea, peste acel tub se va așterne un strat gros din deșeuri de cânepă, după aceea un strat de nisip, iar în final pământ.

Se ajungea astfel ca întregul câmp să fie străbătut în subteran de tuburi prin care surplusul de apă din sol să fie drenat și condus la niște șanțuri colectoare iar apoi să fie pompat în râul cel mai apropiat.

Pregătirea tubului de drenaj (tubul verde) – Sursa foto: Constructosu.eu

Imaginați-vă un câmp mare cât vezi cu ochii, în care, pe direcția est-vest, la distanțe de 10 metri există în subsol tuburi paralele de drenaj, ale căror capete se termină în niște șanțuri orientate de la sud la nord, de la Timiș la Bega.

Iar la capetele acestor șanțuri se aflau stații de pompare (din care după revoluție țăranii din localitățile apropiate au furat toate pompele pentru a le vândute la fier vechi, la fel cum au furat și tuburile de irigații din aluminiu) care pompau apa din șanțuri în râu, sau din râu în șanțuri, atunci când era secetă, caz în care șanțurile cu apă alimentau sistemele de irigații.

Muncă pentru sute de oameni, sute de utilaje, consumuri imense de materiale și alte resurse.

O mare parte din suprafață acestui județ a fost reabilitată astfel, mai ales acolo unde terenurile conțineau încă sarea din fosta Mare Panonică, dar astfel de lucrări pe suprafețe imense au fost făcute în anii ‘70-’80 și în sudul Olteniei și în multe alte locuri.

Se făceau calculele necesare iar autorităților locale li se comunica că anul viitor jumătate din terenul CAP-ului de acolo va fi indisponibilizat.

Șeful ăla de acolo era de obicei un tip șmecher care știa mult mai bine ce trebuie și ce nu trebuie făcut decât cei de la București.

El avea acolo niște meri care îi asigurau un venit consistent, mai vindea ca atare, poate își făcuse și o mică făbricuță în care producea suc de mere pe care îl vindea. Nu îi trebuia lui să cultive grâu pe care să-l dea la Comtim la un preț mult sub prețul de producție (de fapt de aceea Comtimul era atât de rentabil, pentru că CAP-urilor din zonă li se impunea să-i vândă cerealele la un preț mult sub prețul de producție).

Așa că șeful de la CAP-ul respectiv lua legătura cu ăștia care trebuiau să-i strice lui terenul cu copaci și puneau de un business. Ei nu făceau nimic pe anumite suprafețe dar își luau leafa, CAP-istul cultiva în continuare mere iar materialele care ar fi trebuit să fie folosite, motorina, materialele pentru organizarea de șantier și alte lucruri care se mai foloseau pe acolo se împărțeau.

Nu neapărat ca să fie duse acasă, dar mai era nevoie de un birou, de un tapet, prietenii, nu puțini, aveau și ei nevoie de un miel de paști, de un sac cu gogoșari sau altul cu mere pentru iarnă.

Bonusul era că președintele local de la CAP raporta o anumită cantitate produsă dar o raporta pe suprafața teoretică, cea despre care știau cei de la București, nu pe suprafața reală.

De exemplu, avea 200 de hectare, din care teoretic jumătate erau indisponibilizate pentru că se presupunea că acolo scurmă niște screpere.

Screper (stânga) tras de buldozer (dreapta)

El scotea, să spunem, 4000 Kg de grâu la hectar, deci 800 de tone.

Dar pentru că raportarea se făcea numai pentru 100 de hectare rezultatul era că s-a înregistrat o producție de 8 tone la hectar. Și în felul ăsta mai primea șeful CAP-ului o medalie, ceva.

Că doar nu și-a închipuit cineva că se obțineau în CAP-urile românești producții de grâu mai mari decât în Kansas.

In unele sate, chiar aici în jurul orașului nostru, s-au construit ștranduri, piste de aterizare pentru elicopterul lui Ceaușescu, muzee ale satului, zootehnia arăta mai bine decât Parcul Cișmigiu, iar toate amenajări s-au raportat ca fiind construite din economii și printr-o bună gospodărire a resurselor. De fapt a fost vorba despre evaziune dusă la un nivel de neimaginat pentru acele vremuri, dar și situații în care indicații greșite “de la centru” nu au fost respectate iar resursele au fost alocate în alte scopuri, toată lumea având astfel de câștigat.

Să nu credeți cumva că cei care erau la cârma acestor manevre furau numai pentru a crea condiții mai bune de muncă personalului. Nici pe departe.

Domnul director primea și el niște saci cu tot felul de legume, mai primea și vreo doi miei de paște, poate ajungea și la el câte un bănuț, domnul contabil șef avea și dânsul partea lui, toată lumea făcea și niște bănuți, nu puțini în comparație cu salariile. Până și securistul întreprinderii primea, că doar nu era prost să vadă cum fură ceilalți și el să trăiască numai din leafă.

Partea frumoasă era că nici nu se prea putea vedea nimic, totul era îngropat în pământ.

Știa toată lumea șmecheria asta, mie personal mi s-a spus că aranjamentele acestea ajungeau până la nivelul primului secretar PCR (pe atunci acesta era Ilie Matei).

***

De regulă echipele de pe șantierele patriei erau numite după șeful de echipă, exista echipa Ionescu, echipa Popescu etc.

De multe ori echipele astea erau formate din oameni aduși din alte părți ale țării, în cazul constructorilor erau frecvente echipele din Maramureș, Bihor și Moldova.

De exemplu un Cioran oarecare (nume foarte cunoscut de către directorii locali de întreprinderi de construcții trecuți de o anumită vârstă) aduna din Moldova un grup de oameni pe care îi aducea la Timișoara și îi angaja la o întreprindere de construcții.

Chiar dacă formal între întreprindere și muncitori exista o relație directă, ca între orice firmă și orice angajat, în realitate relația funcționa strict prin intermediul acelui șef de echipă care i-a adus.

Adică, omul ăla mergea în Moldova și le promitea, de exemplu, 2000 de lei “în mână”, cazare și masă, condiția fiind ca oamenii să i se supună.

Veneau aici și nu trebuiau decât să muncească, “tătucul” avea grijă de ei, el le aranja cazarea și masa, el făcea rost de bilete de bale la Neptun, el le aducea video unde le punea filme religioase sau cu karate, el se ducea la magazie să le schimbe cearceafurile murdare sau cizmele de cauciuc.

De obicei sumele înscrise pe statele de plată erau diferite, întotdeauna mai mari față de cele menționate în înțelegerea dintre șeful de echipă și muncitori. De exemplu, dacă înțelegerea fusese de 2000 de lei era posibil ca pe statul de plată să fie înscrisă suma de 2600 de lei.

Casierul îi număra 2600 de lei, omul semna pe statul de plată, șeful de echipă care stătea acolo și avea grijă ca nimeni să nu fie păcălit lua banii, îi număra și îi dădea omului fix cei 2000 de lei cât a fost înțelegerea.

Imaginați-vă cam cât se colecta la o echipă de 250 de inși în fiecare lună.

Și nimeni nu avea nimic de spus, toate formalitățile au fost îndeplinite, nimeni nu a semnat ceva neadevărat și nimeni nu avea vreo plângere de făcut.

Existau și alte variante de făcut bani din salarii.

De exemplu echipa Făuraru era formată din oameni veniți din Bihor.

Cei de acolo nu erau niște săraci, aveau mâncare, aveau case, dar nu aveau bani.

Nu le-ar fi trebuit mulți bani, ceva, acolo.

Dar le trebuia și puțin timp liber, să mai vadă de grădină, de animale, să mai facă ceva la casa aia, se coceau prunele și trebuia întins “ceolofanu” ăla pe sub copacii din livadă…

Si atunci se aranja ca la fiecare două săptămâni jumătate din echipă să plece acasă, urmând să se întoarcă pe șantier când pleacă cealaltă jumătate de echipă.

Deci, din 50 de oameni lucrau în permanență 25, iar 25 erau acasă, la recuperare.

Exista însă un mic amănunt, în afara șefilor direcți și a echipei nimeni nu știa despre acest aranjament, așa că pe statul de plată toți cei 50 de inși apăreau cu leafa întreagă.

Ei își luau exact banii pe care i-au muncit, niciun leu mai puțin, conform înțelegerii, iar cealaltă jumătate se ducea undeva, nu știu nici eu unde pentru că eu nu eram în combinația asta.

Toată această afacere era destul de elegantă, nu existau oameni angajați fictiv, ceea ce ar fi fost o șmecherie ordinară (dar practicată și ea la scară restrânsă) ci toți cei înscriși pe statul de plată erau oameni adevărați, cu identitate, buletin, domiciliu și tot ce era necesar, mai mult, oricine putea să jure că i-a văzut pe oamenii ăștia pe șantier.

Mulți din ei aveau chiar și apartamente de serviciu în Timișoara.

Banii ăștia, o parte de la Cioran, alta de la Făuraru, alții din vânzarea motorinei, a cimentului și a altor materiale furate și vândute la negru, nu puteau fi cheltuiți, că dacă cheltuiai prea mult veneau ăia cu ilicitul.

Așa că erau stocați. Nu depuși la CEC să aducă dobândă, că nici acolo nu puteai să te duci în fiecare lună cu 100000 sau 300000 de lei, ci pur și simplu ținuți în casă, eventual zidiți sub vană sau îngropați pe undeva.

După revoluție o parte din acești bani au fost folosiți pentru cumpărarea unei părți din țărișoară.

Alții poate că sunt și acum zidiți sau îngropați pe undeva.

Acesta a fost doar începutul.

După revoluție aceste persoane care dispuneau de un mic capital, dar făcând în același timp parte dintr-o rețea de complicități consolidată de-a lungul multor ani, împreună cu autoritățile vremii, sau devenind chiar ele autorități, au reușit să formeze puternice grupuri de influență transpartinice ale căror membri, sau urmașii lor, dețin în prezent o mare parte din economia țării.