Despre impunerea formelor fără a înțelege fondul
Probabil nu există în România persoană alfabetizată care să nu fi auzit despre această întâmplare:
Este vorba despre un cetățean care are o mică afacere, folosind un bac traversează oamenii de pe un mal pe celălalt al unui râu.
Niște inspectori ANAF l-au amendat pentru că bacul nu era prevăzut cu o casă de marcat, iar podarul s-a supărat și a tras bacul pe mal, întrerupându-se astfel o legătură importantă între două județe.
ATENTIE!
Amenda nu a fost dată pentru că omul făcea evaziune fiscală nedeclarându-si veniturile (înțeleg că avea niște bonuri pe care le elibera celor care-i plăteau serviciile, deci exista o evidență a veniturilor) ci pur și simplu pentru că nu avea o casă de marcat.
Pentru a înțelege cum a fost posibil ca așa ceva să se întâmple va trebui să facem o mică incursiune în trecutul apropiat
La început a fost haosul.
Imediat după Revoluție viața era simplă.
Existau facturi preimprinate și existau chitanțe, de asemenea preimprimate. Acestea se puteau cumpăra de la librărie sau de la o imprimerie care le confecționa. Cei mai pretențioși puteau să-și comande facturi personalizate.
Intre exemplarul 1 (albastru) și 2 (exemplarul roșu) și exemplarul 2 și 3 (verde) se introducea câte o coală de “indigou”, pentru a nu fii nevoit să scrii de 3 ori același lucru.
Dacă erai un tip bazat puteai să-ți faci propriile facturi sau chitanțe pe calculator, dar calculatoarele erau foarte rare și foarte scumpe pe acea vreme.
Și casele de marcat erau niște instrumente foarte rare, scumpe și ele, care însă erau de ajutor celor care nu mai doreau să scrie facturi și chitanțe.
Oricum, casele de marcat nu erau obligatorii, puteai să faci factură și chitanță, sau bon de casă. Si mai erau și chitanțele fiscale, niște chitanțe care aveau, la fel ca și un bon de casă de marcat, și funcția de chitanță și funcția de factură în același timp.
După aceea au apărut facturile fiscale, cu perechea lor, chitanțele.
Acestea trebuiau cumpărate de la un magazin specializat, unde trebuia să te legitimezi.
Nu mai era permis “să se scrie cu calculatorul” pe factură decât dacă aveai o imprimantă cu ace, astfel încât textul să se imprime pe toate cele 3 exemplare. Au rămas în continuare bonurile emise cu ajutorul casei de marcat, chitanțele fiscale și biletele de intrare la ștrand.
Peste un timp isteria s-a agravat, când mergeai să cumperi facturi, greu de crezut pentru cei care nu au prins acele vremuri, erai filmat la pultul magazinului 
Exista încă posibilitatea ca în cazul unei vânzări să emiți factura+chitanță, chitanță fiscală. sau, ca o alternativă menită să ajute agenții comerciali, bon de casă.
La un moment dat a apărut și obligativitatea (în multe situații inutilă) a completării tuturor rubricilor de pe factură, mijlocul de transport, delegatul, datele delegatului (adică numărul buletinului etc), datele celui care a completat factura (CNP, buletin/CI și bineînțeles numele și prenumele). A fost perioada cea mai tristă. nu completai numărul mașinii sau buletinul operatorului pe factură, erai amendat, la fel ca podarul care cel puțin teoretic, nu făcea evaziune dar nu avea casă de marcat Iar în cealaltă parte, la clientul tău, factura nu era deductibilă, din același motiv.
Noroc că în 2006 cineva inteligent și-a dat seama că toată isteria asta este inutilă, mai mult, completarea unor date personale pe o factură intră în contracdicție cu alte legi ale statului, așa că, începând cu 1 ianuarie 2007 toată nebunia asta a încetat și s-a ajuns la situația de acum. A fost cea mai mare victorie a fondului asupra formei din ultimii 27 de ani. Totuși, mai există reminescențe, de exemplu la un moment dat s-a introdus obligativitatea completării pe chitanțe a tot felul de date care de fapt există și pe facturile emise clientului respectiv, din nou o imbecilitate a cuiva cu creierul prea odihnit.
Ce se întâmpla însă dacă vindeai ceva și nu emiteai factura, chitanță sau bon de casă de marcat, erau veniturile statului mai mari?
Nu se întâmpla nimic dacă nu erai prins și nici veniturile statului nu prea au crescut. Pentru că, nu contează dacă folosești factură+chitanță sau bon de casă de marcat, important este să scrii undeva că ai încasat acei bani și astfel aceștia să fie contabilizați și veniturile să fie declarate.
Incet încet am ajuns în anul 1999, când unuia din cei 15000 de specialiști din guvernul Radu Vasile i-a venit ideea să introducă obligativitatea folosirii casei de marcat.
Deci, dintr-o facilitate casa de marcat a ajuns o obligație și nu pentru puțini, o povară.
Reparatorul de televizoare care are un client la câteva zile nu mai putea să facă o factură și o chitanța rarilor clienți pe care-i avea ci trebuia să își cumpere o casă de marcat, pe care să o fiscalizeze, după care îi trebuia și un contract de service cu o unitate autorizată pentru întreținerea casei de marcat. Pentru că nu o poate vinde, după ce va muri copii vor ține în continuare acea casă de marcat pe căminul din sufragerie, lângă urna cu cenușă a tatălui lor.
Podarul a cărui pățanie am descris-o la începutul acestui text nu mai putea să folosească biletele acelea asemănătoare cu biletele de tramvai ci trebuia să aibe și el o casă de marcat.
S-a câștigat ceva?
Da, dar au câștigat doar anumite persoane, în nici un caz marea masă a populației.
Nici statului nu i-au crescut încasările de pe urma acestei măsuri, vânzătoarea de la butică tot nu bate pe casa aia de marcat la fel cum nu făcea nici chitanțe în urmă cu 25 de ani.
In curând se pare că va urma următoarea fază a nebuniei, toate milioanele de case de marcat vor trebui să fie legate la minunatele servere ale finanțelor. La aceleași servere care nu mai fac față nici acum, fără case de marcat.
Va fi nevoie de achiziționarea a milioane de noi case de marcat, vor trebui scrise aplicații pentru ca unele din acestea să poată fi legate la calculatoare, va fi necesară achiziționarea de servere mai performante, acestea vor avea nevoie de LICENȚE cumpărate prin intermediul eternilor intermediari, va trebui angajat o mulțime de personal neproductiv, o altă afacere minunată pentru unii și o minunată masă electorală ușor de manipulat, formată din zeci de mii de absolvenți de facultate care nu știu să facă nimic și pe care nu-i interesează să învețe nimic dar lucrează la stat pe lefuri grase, la dispoziția altora.
Alții mai deștepți decât noi implementează RFID pe toate produsele sau caută să determine și să impoziteze veniturile în funcție de banii cheltuiți de consumatorii finali, noi nu știm cum să stricăm mai repede sute de milioane de euro pentru a crea o imensă rețea formată din sute de mii de case de marcat, rețea care nu va funcționa niciodată cum trebuie și care oricum nu va avea nici un efect în privința reducerii evaziunii fiscale.
Va știi fiscul mai multe despre ceea ce se vinde la negru când vor fi folosite aceste minunate case de marcat?
Să fim serioși, dacă ceva se vinde la negru pur și simplu nu e “bătut” pe casa de marcat, chiar dacă casa de marcat ar fi legată direct la sediul NSA. Dacă nu scrii că ai vândut, indiferent pe ce nu ai scris, venitul nu va fi impozitat, chiar dacă casa de marcat de pe pult este legată la serverele ANAF.
Pe de altă parte, s-a gândit cineva ce se întâmplă când nu funcționează serverul de la ANAF, așa cum periodic, destul de des nu funcționează nici acum, așa cum nu funcționează nici serverele la care sunt legate calculatoarele medicilor și nenumărate alte servere? Nu.
Vânzătorul va refuza să ia banii clientului pentru că nu merge serverul ANAF-ului. Sau vânzătoarea aia tăbărâtă se va apuca să scrie într-un registru tot ce vinde? Nu.
S-a gândit cineva ce se întâmplă când nu e curent sau nu merge internetul? Din nou, NU.
S-a gândit cineva ce se întâmplă dacă vânzătoarea, seara când face curățenie, dă cu mătura în cablul ăla destul de fragil care leagă casa de marcat de router? Nu se mai vinde nimic câteva zile până vin cei de la internet să rezolve problema? Nu, pentru că cei care au gândit un astfel de sistem nu cumpără de la butică ci de la hypermarket, unde curățenia se face cu utilaje specializate, nu cu mătura. Ei, intelighenția economică și fiscală a patriei, când discută despre comerț se gândesc la Auchan sau Carefour, nu știu că în România există, răspândite prin sate sau prin cartierele orașelor, sute de mii de mici magazine care nu dispun de o conexiune la internet, unde curentul se oprește de 3 ori/zi și unde vânzătoarea are lângă casa de marcat o listă cu butoanele pe care trebuie să apese, atunci când e neapărat necesar.
Din cauza lipsei de experiență și de pregătire a celor care fac legile nici una din măsurile pe care fiscul le-a luat în ultimii 27 de ani pentru a combate evaziunea fiscală nu a avut vreun rezultat semnificativ. Măsurile luate ar avea rezultate doar dacă undeva în fața magazinului, ascuns în boscheți, ar exista cineva care să ceară clienților bonul fiscal. La fiecare magazin din țară. Dar atunci, din punctul de vedere al fiscului, utilizarea bonurilor de casă ar fi la fel de eficientă ca și utilizarea facturilor și a chitanțelor.
Obligativitatea utilizării caselor de marcat, chiar dacă își demonstrează eficiența pentru vânzător, nu are nici o eficiență pentru bugetul statului. Și dacă este așa, de ce să amendăm oamenii pentru că nu le folosesc și folosesc documente alternative?
De altfel, acesta, și nu faptul că alții sunt mai cinstiți, este și motivul pentru casele de marcat nu sunt obligatorii în țările foarte civilizate, există și acolo dar au rolul unei mașini cu ajutorul căruia se tipărește o chitanță și/sau cu ajutorul căruia magazinul respectiv are o evidență a vânzărilor. Există și țări în care casele de marcat sunt obligatorii, dar de regulă este vorba despre țări din lumea a doua, care încă nu au aflat cum trebuie făcute lucrurile.
Bine, veți întreba, și ce facem, nu mai combatem evaziunea?
O combatem , dar hai să o combatem inteligent, nu recurgând la măsuri prostești și consumatoare de resurse.
Dacă cei cărora le este rușine cu un salariu de 4000 lei ar fi cât de cât pregătiți din punct de vedere profesional și ar mai și gândi puțin poate ar găsi soluțiile.
De exemplu ar ști că, pentru a vinde ceva trebuie să cumperi ceva.
Făcând diferența dintre ce ai cumpărat și ce ai în magazin se poate afla ce ai vândut. Si ce ai vândut se poate compara cu ce ai declarat că ai vândut. Și l-ai prins pe evazionist, la fel de simplu ca în anii ‘80 când cel de la ITFS îl prindea pe gestionarul hoț.
Cumpără micul magazin de la engrossist la negru?
Rezolvarea e la fel de simplă, prinde-l pe ăla mare și l-ai rezolvat și pe ăsta micu’, neavând de unde să cumpere fără acte nu va mai avea nici cum să vândă fără acte.
Si vei constata că nu e nevoie de casă de marcat pentru asta, ăla mare nu vinde folosind casa de marcat ci vinde cu un aviz făcut pe calculator și care, după livrarea mărfurilor, e folosit pentru ca cineva să se șteargă la cur cu el.
Pune-I pe ăia de la supermarket să nu mai vândă peste o anumită valoare fără factură, și atunci nimeni nu mai poate merge la supermarket să cumpere “pe persoană fizică” 50 de sticle de cola, 30 kg de carne, 200 de pungi de chipsuri și nenumărate alte minunății, pe care ulterior să le ducă în propriul magazin pentru a le revinde, la negru, cu un mic profit.
Există și alte metode de combatere a evaziunii fiscale, pe care le-am descris cu alte ocazii, de exemplu se pot face analize automate comparând cifrele declarate cu distribuțiile Benford, nici nu ar fi necesară cine știe ce mare putere de calcul, sau chiar metode revoluționare ca aceasta, pe care am propus-o guvernului Ciolos.
Sau, din contra, metode extrem de simple care pot fi folosite în unele situații asemănătoare cu cea a podarului de la începutul acestui articol.
De exemplu la sediile ANAF să poată fi cumpărate blocuri cu câte 100 de un fel de bilete valorice, nici nu contează ce scrie pe ele, dar să fie securizate, cu valori de 1-2-5 sau multipli (vă las să ghiciți de ce exact 1, 2 și 5), bilete pe care podarul, sau șoferul de autobuz, sau portarul de la ștrand le va da în schimbul banilor primiți. Biletele vor putea fi cumpărate de la ANAF la un preț care reprezintă 16% (sau care o fi impozitului pe profit în momentul respectiv) din valoarea înscrisă pe acestea.
Când cineva dorește să știe care au fost încasările podarului va număra biletele rămase la cotor și făcând diferența va afla cât s-a încasat.
Nu mai e nevoie nici de casă de marcat, nici de facturi, nici de calculatoare, servere și personal cu facultate, două masterate și un doctorat ci doar de un om care știe să deosebească cifra 2 de cifra 5.
Si statul ar avea un avantaj în plus, în cazul celor care folosesc aceste “bilete” ar încasa impozitul anticipat, urmănd ca regularizarea acestuia să se facă la un moment ulterior.
Simplu, nu-i așa?
