Recomandări de lectură

Necesitatea acestui text mi s-a părut oportună după ce am citit ieri o postare și niște comentarii pe Facebook.
Se vorbea acolo despre ceea ce s-a construit în România în perioada 1946-1989.
Și cineva spunea că tot ceea ce s-a făcut în acea perioadă, nenumăratele apartamente, fabricile și uzinele, hidrocentrale, căi ferate și tot ce s-a mai făcut, s-a făcut din banii, fabricile și pământurile confiscate de la chiaburi.
La care, spunea aceeași persoană,  s-au adăugat baniii câștigați din vânzarea germanilor și a evreilor.

Ca reacție la aceste afirmații i-am recomandat celui care a postat aberația asta să mai citească niște cărți.
După care, cineva a spus că da, cărțile sunt bune dar depinde și cine le-a scris.
Ceea ce este cât se poate de adevărat, cărți se scriu multe dar nu toate sunt bune.
Și se scriu cărți multe, cred că în fiecare zi apar mai multe cărți decât am reușit eu să citesc într-o viată. Și fără să mă laud, am citit câteva cărți în ultimii peste 55 de ani.

Revenind la chiaburii noștri, cred că pentru a ne explica ceea ce se întâmplă acum primul pas este să înțelegem de unde venim.
Și eu cred că acest lucru nu se poate face neapărat din manualele de istorie care înșiră niște ani, cu o explicație de câteva rânduri pentru fiecare eveniment.
Mult mai important decât anii ăia care acum îi putem găsi pe internet, nemaifiind necesar săne trasnformăm creierul într-un depozit cu tot felul de informații inutile, este important să înțelegem care a fost ‘spiritul vremurilor”.
De exemplu, nu contează atât de mult că Mihai Viteazul s-a născut în 1558, la Târgu de Floci, și a murit în 1601. Poate datele alea nici măcar nu sunt foarte exacte.
Pentru noi, cititorul sau comentatorul pe Facebook din prezent, ajunge să știm că omul acela a trăit cândva pe la 1500.
Dar mult mai important este să știm dacă locuitorii de atunci erau fericiți, poate ar fi interesant să știm și cum le arătau casele, sau ce mâncau, lucruri din astea.

Sunt milioane de cărți din care puteam afla și cum au trăit oamenii de la noi pe vremea chiaburilor, sau francezii în secolul XVIII, sau primii coloniști americani, sau cum a fost cu țarii în Rusia. Dar, trebuie să începem de undeva și pentru început lista ar trebui să fie destul de scurtă.

La noi înainte de secolul XV nu prea avem informații credibile, pur și simplu oamenii nu prea scriau la noi pe atunci, iar dacă erai un ținut aflat undeva în afara drumurilor importante nici nu prea scria nimeni despre tine.
Dacă citim cărțile istoricilor, de la unii vom afla despre dacii cei viteji care își făceau kosoni din aur de bine ce le mergea, sau îi învățau pe italieni limba latină, de la alții vom afla că de fapt oamenii care trăiau pe aceste pământuri își mâncau copii sau cine știe ce alte aiureli.
La un moment dat citeam undeva că grecii antici au mers până la Karpathos (ceea ce în textul respectiv însemna că au ajuns la munții Carpați) și au văzut nu știu ce.
Eu chiar am crezut povestea aceea până când am descoperit din întâmplare că de fapt Karpathos este o insulă, undeva la vest de Rodos.
Sau, o mare parte a istoriei noastre se bazează pe spusele unui cronicar anonim care povestea niște lucruri. Și noi am luat-o de bună, fără ca cineva să se gândească că cronicarii nu erau niște istorici ci erau niște oameni care se plimbau din loc în loc și spuneau povești ca să-i distreze pe ăia care erau destul de bogați să plătească acest serviciu. Iar poveștile astea puteau fi diferite de la un cronicar la altul.

Dar, prin secolul XV încep să apară texte despre pământurile astea pe care trăim noi acum.
O culegere a unor astfel de texte a fost publicată de Nicolae Iorga care le-a publicat într-o carte care se numește “Istoria românilor prin călători”. Este o carte pe care trebuie neapărat să o citiți pentru a înțelege ce s-a întâmplat pe aceste teritorii între secolele XV și XIX.
Nu vă speriați că e lungă, e adevărat că exemplarul pe care îl am eu e cam tot atât de gros ca și Coranul, e o carte faină de citit câteva pagini în fiecare seară. Până și prefața mi-a plăcut.

Apropiindu-ne de vremurile noastre, o carte din care puteți să vă faceți o idee despre cum erau vremurile la noi începând cu jumătatea secolului XIX și până la jumătatea secolului XX ar fi “Cronică de familie” scrisă de Petru Dumitriu.
Este considerată cea mai bună carte românească scrisă vreodată, a fost tradusă în multe alte limbi și publicată în multe alte țări, așa că puteți să o citiți cu încredere, chiar dacă și asta are 3 volume.

Și pentru ca să aflăm cum au fost vremurile de la începutul secolului XX și până în timpurile noastre, cum a fost cu primul război mondial, cu cel de-al doilea, cu rușii și revoluția de la ei, cu comuniștii, cu capitaliștii, cu schimbările de regim de la sfârșitul anilor ‘80 și multe altele, avem o serie de trei cărți, practic trei volume ale aceleiași cărți, scrise de Ken Follet, Căderea uriașilor
Iarna lumii și Capătul Veșniciei. Vă garantez că nu le veți lăsa din mână.

Cam asta ar fi lectura obligatorie pentru fiecare persoană care dorește să fie cât de cât informată în privința istoriei, la un nivel minimal.

Înarmați cu această bibliografie obligatorie veți obține chiar și dreptul de a posta pe Facebook.
Așa cum am spus, acestea nu sunt cărți de istorie, din acelea pe care le care aveați la școală, dar sunt cărți din care puteți învăța istoria într-un mod mult mai complet și mai plăcut decât din manuale.

Bineînțeles că după aceea pasul următor ar fi să vă “rafinați” cunoștințele în același mod, să-l citiți pe Victor Hugo pentru a afla cum era în Franța secolului XVIII-XIX, sau pe Maurice Druon pentru a afla cum era acolo și mai demult, sau pe John Steinbeck pentru a afla cum era America la mijlocul secolului trecut, pe Cezar Petrescu, Gib Mihăilescu și mulți alții pentru a afla cum era la noi în aceeași perioadă și multe altele.

Și în această privintă nu există nici o limită.