Febra

Anton Kovacs

Ca de obicei, prima persoană întâlnită de Nico, pe când ieşea dincasă, fu agentul C.M.G.-ului, un omuleţ uscat şi zbârcit, într-o salopetă purpurie care-i atârna de pe umerii cam căzuţi făcând cute şi umflături, ca mătasea unei umbrele închise. Îl chema Esposito; un meridional cu pielea plină de pigment, cu mustăcioară subţire şi cu un neg mare, păros, chiar lângă ureche. Era supraveghetorul cvartalului, o lepră, indiscret şi băgăreţ ca toţicontrolorii C.M.G.-ului. La zece paşi distanţă, Nico se opri şi îşi încheie pardesiul. Se simţea excelent, cerul era albastru, fără un singur nor, zi tocmai bună pentru doici şi pentru cărucioarele plimbate prin grădinile publice. Totuşi, la vederea lui Esposito, îşi ridică instictiv gulerul şi îşi vârî adânc mâinile în buzunare.
– Bună ziua, salută omuleţul de la C.M.G. Nico îsi scoase o mână, dar numai pentru o clipă, flutură degetele prin aer într-un salut ce se voia amical şi încecă să dispară rapid, cu expresia cuiva care îşi ştia toate lucrurile în regulă. Dar controlorul Esposito îl înhăţă de braţ.
– Maieul?
– E pe mâine, declară Nico.
– Tricoul de lână?
– Şi el, şi el!
– Bine, spuse netulburat omuleţul C.M.G.-ului. Te rog, domnule Berti, ia seama. Aprilie e o lună înşelătoare. Nu-ţi scoate pardesiul, că iei amendă.
– Fii fără grijă, domnule controlor.

………………………………….……………………………………

– Merge bine? se interesă Ortensi, vârându-şi capul prin deschizătura ghişeului.
– Merge, merge! răspunseră la unsion Giobbi şi Nico.
– Pastila aţi luat-o? Două capte se mişcară ritmic, încuviinţând.
– Temperatura?
– Treiezeci şi şase cu opt, declară Giobbi fără să-şi ridice nasul dinmaşina de calculat.
– Treizeci şi şase cu şapte, minţi Nico la întâmplare.
În dimineaţa aceea, termometrul său rămase nefolosit în buzunar.

Lino Aldani – 37°

Mie nu mi-a luat nimeni temperatura cu un pistol din acela cu infraroșii, sunt chiar frustrat din acest motiv.

Poate ar trebui să mă rog și eu de paznic să se joace cum mine, așa cum a făcut CTP

I-aș cere pentru un minut-două pistolul acela și m-aș juca cu el luând temperatura celor din jur, să mă simt și eu Rambo, să văd cât de precis trebuie să ochești ținta, până la ce distanță bate…

Poate o să-mi cumpăr propriul pistol cu raze infraroșii și o să-l port cu mine pe stradă, într-un toc fixat sub brațul stâng. Dacă mă supără cineva îndrept pistolul spre el și îi măsor temperatura.

Oare de ce unii oameni sunt deranjați că li se ia temperatura?

Unii spun că cei care fac acest lucru sunt manipulați de media rusească și chineză, care în acest fel vor să lupte împotriva capitalismului mondial.

Alții spun că cei care refuză sunt niște idioți care cred că pământul este plat, că 5 G, că sunt adepții unei fetițe care se numește Greta Thunberg și a homosexualilor. Că, blasfemie, nu au încredere în autorități.

Alții spun că și dacă este inutilă, o astfel de măsură reprezintă o metodă de descurajare a contactelor între oameni, deci o modalitate de a împiedica răspândirea bolilor. O fi, dar dacă e așa înseamnă că nu mai trăim într-o democrație ci într-o dictatură în care unii care se cred deștepți încearcă să-i păcălească pe alții care sunt crezuți proști.

Eu cred că motivele nu sunt numai acestea.

Poate de multe ori nici nu sunt conștientizate

Părerea mea este că mulți cetățeni nu sunt deranjați pentru că li se ia temperatura, ci sunt deranjați pur și simplu de inutilitatea și absurditatea gestului.

Sau poate că sunt deranjați de marea escrocherie care este în spatele acestui gen de măsuri, în fond a obliga agenții economici să cumpere sute de mii de termometre cu infraroșii este ceva echivalent cu a obliga la cumpărarea a milioane de case de marcat online care nu sunt și nu vor fi niciodată legate la nimic.

Sau poate că cetățenii simt că acesta este numai începutul, poate că în viitor vom fi obligați să înghițim în fiecare dimineață o pastilă de hidroxiclorochină, așa cum spune că face un individ pe care îl cheamă Trump.  Pastile pe care bineînțeles cetățenii și le vor cumpăra singuri, așa cum sunt obligați să își cumpere și măștile.

Ceea ce nu este de loc rău, bineînțeles pentru industria pharma americană, nu pentru cetățenii americani sau ai lumii.

Povestirea din care am redat un mic fragment la începutul acestui text a fost scrisă în 1963. Pe atunci era proză științifico-fantastică. Astăzi, așa cum puțieți constata privind știrile de la televizor, plimbându-vă pe stradă, sau uitându-vă pe statul de plată, este realitate.

Poate oamenii, chiar și fără să conștientizeze acest lucru, vor să evite ceea ce începe să semene tot mai bine cu o dictatură impusă de sistemul medical. O esculapocraţie.

Că așa începe, astăzi o mască, mâine o pastilă, poimâine ne oprește un om înarmat și îmbrăcat într-o uniformă oarecare să controleze dacă avem termometrul la noi, iar dacă nu îl avem ne amendează. Sau ne bate.