23 decembrie 1989 – Prima zi în minunata lume nouă

Anton Kovacs

Nu mă culcasem de nici o oră că apare Tibi Molnar:

– Șvabule, scoală că se dă margarină pe Lidia!

Dacă aș considera că ziua precedentă s-a încheiat atunci când m-am culcat și noua zi a început când m-am sculat, acesta ar fi primul lucru pe care l-am auzit când lumea în care trăiam s-a schimbat, când am trecut de la ceea ce numeam comunism la ceea ce numim capitalism.

Se dă margarină.

Culmea este că nu am mâncat niciodată margarină, nici până la revoluție nici după aceea. Poate că am mâncat-o fără să știu, încorporată într-o prăjitură, ceva, dar voluntar, să îmi ung pâinea cu margarină, niciodată, și sper să nici nu mănânc vreodată așa ceva. Nici măcar nu ștu ce gust are margarina.

M-am sculat și am ieșit cu Tibi să vă ce se mai întâmplă prin cartier.

“Tancul meu” era încă în colțul blocului, la intersecția Naturii cu Versului.

Totuși ceva se întâmplase în timpul cât am dormit deoarece pe strada Naturii era o mașină Dacia ciuruită de gloanțe. Am întrebat pe cineva ce e cu mașina aia și mi-a spus că cineva bănuise că transportă otravă, iar un soldat a tras în ea.

Adevărul era că oamenii erau isterizați de știrile alarmiste propagate de televiziunea română, credeau aceste știri, “doar s-a spus la televizor deci e adevărat” , și se crease o stare de anarhie care putea deveni destul de periculoasă.

Pe calea Girocului era un filtru format din cetățeni care căutau teroriști.

Opreau mașinile, cereau buletinul șoferului, – dacă seria începe cu “S” sigur e securist, mi-a spus mie un coleg care a avut un vecin ce a făcut armata la Buzău – se uitau prin mașină și îi lăsau să plece.

Salvările erau controlate și mai atent, se auzeau zvonuri că circulă prin oraș mașini de salvare “false” din care se trage.

Am stat și noi vreo 5-10 minute să ne uităm cum caută oamenii teroriști, după care am plecat.

Mai târziu în cursul dimineții, deoarece se trăgea din direcția serviciului de Ambulanță m-am dus acolo să văd cine sunt ăia care trag. În momentul în care am intrat în curtea salvării m-a și arestat un grup de vigilantes, arătam suspect, aveam barbă, hanorac negru…

O doamnă de pe acolo le mai și spune “așa, arestați-l că și el ne-a oprit pe noi”.

Noroc că erau acolo niște vecini care mă cunoșteau.

Mie îmi fusese frică în zilele precedente că poate securiștii îmi vor ține minte barba, dar abia acum barba devenise periculoasă.

Imi povestea prietenul Lucian Muntean ce a pățit, și el avea barbă în acea perioadă:

Cineva l-a văzut la fereastră și a anunțat soldații că în acel apartament ar putea să fie ascuns un terorist. S-a trezit în casă cu doi militari care i-au speriat soția și fiicele și i-au răvășit casa căutând arme și teroriști prin debara, dulapuri și balcon.

A avut noroc cu doi dintre vecinii săi de palier care au venit și au confirmat că Lucian nu e terorist.

Și mai povestea în continuare Lucian ceva foarte semnificativ despre modul în care gândeau militarii în acele zile:

“Pe un soldat l-am întrebat dacă a tras în perioada anterioară.

Raspunsul m-a siderat:

Decât sa planga mama, mai bine sa planga mama lui”

La 20 de ani umblam îmbrăcat în bluejeans, cu un hanorac rupt și peticit, părul îmi curgea pe umeri și barba era exact de lungimea părului,, adică cam până la piept. Garderoba era completată de o straiță ciobănească țesută din păr de capră și o iie.

Ascultam Europa Liberă, Pink Floyd și Emerson Lake and Palmer.

Nu eram rău, nu furam, nu consumam alcool, nu eram scandalagiu, dar eram un rebel. Nu îmi plăcea nici o formă de activitate organizată unde trebuia să te supui altora sau trebuia să respecți un program. Când m-a văzut prima oară tatăl prietenei mele cum arăt, omul era secretarul de partid pe OJT Timiș, i-a interzis să mă mai vadă vreodată.

In 1978, 2 octombrie, am fost luat la oaste. Cu o săptămână înainte mă tunsesem și mi-am ras si barba, auzisem eu niște zvonuri cu armata aia.

Am ajuns seara în cazarmă, după ceremonialul obișnuit, împărțittul hainelor, tuns zero, baie, DDT peste hainele civile, ni s-a arătat unde să ne culcăm și am fost lăsați în pace.

Am căzut cu toții, eram frânți.

După o oră sau două ne-au sculat și ne-au încolonat în curte, unde erau un furier cu o masă. Ăla ne citea numele și datele personale, noi confirmam.

Când a terminat cu toți cei 180 de inși ne-au dus din nou la culcare.

In noaptea aceea povestea asta s-a repetat de încă două ori.

Era prima fază de anulare a personalității și crearea uneia noi.

In ziua următoare am început să învățăm pasul de defilare și să cântăm cu Ardealul și batalioanele române.

“Dați tare cu talpa de pământ, să le cadă chiloții femeilor și să se pișe pe ele când treceți” striga la noi comandantul taberei.

La astea se adăugau lecțiile de genul “întinde cearceaful, că nu ești civil” sau “lustruiește bocancii, că nu ești în civilie”.

Rezultatul?

După 9 luni de armată am ieșit în oraș, în Tulcea, și îmi amintesc că mă uitam la bărbații în bluejeans, nu rupți cum se poartă acum ci normali, cu adidași în picioare, geci din stofă sau din piele, unii aveau părul peste urechi și peste guler…

Mamă mamă ce i-aș mai fi disciplinat eu ca să nu mai umble îmbrăcați ca niște derbedei pe stradă.

Armata nu mă educase să iubesc poporul, oamenii obișnuiți de pe stradă, ci să iubesc armata, ceea ce e cu totul altceva.

Uite-l acolo e teroristul – Foto din colecția Lucian Muntean

Am ajuns și la strada Lidia unde se dădea margarină, era o coadă de parcă se dădeau portocale, așa că nu am stat.

La pâine era o altă coadă și un bărbat cu o pușcă de vânătoare se uita vigilent prin luneta puștii pe acoperișuri ca nu cumva un terorist să tragă în oamenii care așteptau, sau dacă apare să îl împuște.

Acum lucrurile astea ni se par ridicole dar pe atunci, în condițiile în care oamenii nu știau în cine să aibă încredere, păreau foarte normale. Nu poți să înțelegi ce simțeau oamenii atunci decât dacă ai fost acolo, atunci.

Mai târziu s-a dus și soția mea după pâine.

Când s-a așezat la coadă, niște “revoluționari” î-au cerut buletinul.

Când au văzut că o cheamă Kovacs i-au spus să vină după ei și au dus-o până în fața tejghelei, peste rând.

Era o chestie în acele zile să ai nume unguresc, la fel ca Tokes.

Un lucru demn de remarcat, pe stradă se trăgea ca la Beirut, conducerea țării chiar fugise și una nouă nu exista, dar alimentara era deschisă și se dădea margarină, magazinul de pâine funcționa și el, sa să nu mai spunem că apa curgea la robinete, era și puțină căldură și mergea și curentul.

Am mers și în centru, Piața Operei era aproape pustie, cel puțin în comparație cu ziua trecută.

Piața Operei, cândva în perioada 23-25 decembrie 1989. Foto: Olivier Blaise

Existau din nou tancuri și existau și grupurile de “vigilantes” civili sau civili combinați cu militari, cu tricolor legat la mână, care controlau mașinile.

Se pare că au și prins câte ceva. Probabil i-au oprit pentru că aveau numere mici la mașină, așa cum aveau numai “cei aleși”, iar mașina, chiar dacă era Dacia, era model nou, cu faruri CN, nu avea chiar oricine așa ceva.

Posibilă capturare a unor personaje ostile revoluției (bărbatul înalt cu șapcă și haină de piele și celălalt din dreapta cu mâinile ridicate). Pozele circulă și sunt cunoscute dar nu am aflat nici după 30 de ani cine sunt cei doi. Foto: Urbán Tamás

M-am întors la mine în cartier.

Si, nu glumesc, chiar am văzut teroriști.

Pe Calea Girocului, la intersecția cu strada Naturii, există un bloc cu 10 etaje la parterul căruia pe atunci era Alimentara.

Sus pe acel bloc sunt niște “căsuțe” care cred că sunt pentru instalațiile lifturilor.

Blocul de pe care trăgeau “teroriștii”

De după chestiile alea și de după bordura acoperișului trăgeau doi tipi spre strada Naturii.

Eu îi vedeam și de departe, cam de la 300 de metri, și în contralumină, de aceea mi se părea că sunt îmbrăcați în negru.

De fapt ar fi putut să fie îmbrăcați în orice culoare, că tot neagră aș fi văzut-o pe fondul cerului.

Tancul era încă în colțul blocului nostru și ăia trăgeau exact spre el, cum deschidea căpitanul ăla capacul să-și scoată capul venea glonțul.

Cineva i-a arătat unde sunt cei care trag.

La un moment dat a tras tancul după colțul blocului și l-am auzit vorbind într-un radio, ceva, se auzea cârâitul ăla de stație de emisie-recepție.

A ieșit din tanc și ne-a spus să nu-l mai prostim că…

– Ăia sunt ai noștrii.

– Și dacă sunt ai vostri de ce trag în voi? i-a replicat un Florea Cioacă cu cizme de cauciuc în picioare, probabil muncitor necalificat la 7 Construcții și care probabil era mai inteligent decât toate forțele reunite ale Pactului de la Varșovia..

A stat căpitanul și s-a gândit puțin, s-a auzit cum ceva a făcut click în capul său, după care a întrebat dacă nu are cineva un binoclu.

Cineva i-a adus un binoclu din acela de plastic care se găsea de cumpărat la jucării, costa vreo 5 lei.

S-a tot chinuit Erwin Rommel al nostru să se uite cu căcatul ăla dar ăia de pe bloc trăgeau cum ieșea cineva de după colț. Oricum binoclurile alea de jucărie în loc să apropie îți dădeau senzația că lucrul la care  te uiți e mai departe.

La un moment dat a tras și el, de după colț vreo două rafale scurte cu PPS-ul pe care îl avea în mână. Cred că cei de pe stradă sau chiar din blocul pe acoperișul căruia erau teroriștii au avut atunci mare noroc că nu au fost împușcați, omul ăsta trăsese așa, ca în filme.

Cei de pe bloc trăgeau în continuare, ăsta a mai vorbit încă o dată la stație și după un timp nu a mai tras nimeni. De pe blocul ăla.

Au început să tragă dinspre stația de salvare.

Imaginați-vă scena.

Mai întâi trag ăia de pe bloc, după aceea trage cineva de la stația de salvare.

Lumea buluc pe stradă, era jumătate de cartier acolo, “de unde trage, uite de acolo de sus”, “de unde, ia să văd”, și ieșeau de după colț, în condițiile în care observaseră că imediat ce scoteai capul, de după colț venea glonțul.

“Fii atent, iară au tras, de unde, ia să văd și eu…”

Erau acolo bărbați, femei cu moațele pe cap, copii

A fost o mare minune că în acel colț au fost împușcat un singur bărbat, în picior, oamenii l-au luat pe sus și l-au dus pe brațe la spital.

La un moment dat dinspre pădurice a început să tragă cineva rafale lungi și care se auzeau mai tare decât cele ale armelor de mână.

S-a pus și tancul să tragă cu mitraliera aia mare pe care o avea montată pe tanc.

Si ce credeți, la un moment dat din pădure apare un TAB.

Oamenii ăștia care probabil erau colegi nu știau unul de celălalt.

Ca un civil care a făcut armata într-un birou la o unitate de proscriși, eu mi-aș fi închipuit că tancurile și TAB-urile astea, în condiții de război urban, comunică în permanență undeva, la un dispecerat sau ceva asemănător, unde se află. Cum am văzut în filme că se întâmpla în război cu avioanele britanice.

Iar acolo în dispecerat niște femei mută un tanc mititel, sau cel puțin un cartonaș pe care scrie T235 sau ce număr are tancul său TAB-ul ăla, pe harta orașului. Si îi spune prin stația aia, băi T235, vezi că la sud-est de tine e o pădurice și dincolo de pădurice e TAB41, să nu trageți unul în celălalt că vă rețin din salar prețul gloanțelor stricate degeaba.

Ei nici măcar sistemul ăsta minimal nu îl aveau, tancul a tras în TAB și TAB-ul în tanc timp de o jumătate de oră de parcă ar fi scăpat amândoi de la balamuc.

Numai pentru chestia asta aș fi degradat toți ofițerii superiori de blindate, cu pierderea tuturor drepturilor, din Timișoara si pe o rază de încă 300 de Km.

In fața blocului meu, la vreo 20-30 de metri era o baracă de muncitori, cred că a celor de la Termoficare.

După ce TAB-ul și-a făcut apariția și cei doi, TAB-ul și tancul au văzut că s-au împușcat reciproc ca proștii, totuși mai trăgea cineva din pădurice.

Lumea în continuare adunată în colț își dădea cu părerea, cineva a spus că poate se trage din baraca aia de tablă.

Si încep să tragă și tancul și TAB-ul cu mitralierele lor grele în baraca aia, cred că în două minute puteai strecura ceaiul prin ea, atâtea găuri avea.

Bineînțeles că înăuntru erau doar niște lopeți, târnăcoape si niște salopete.

Dar la un moment dat s-au prins ei cam de unde vin gloanțele alea, cineva trăgea din pădurice.

Si au început și ei să tragă în direcția aia.

Imediat după aceea dintre copaci au ieșit doi tipi, pe unul cu un parpalac lung l-au prins oamenii, l-au legat cu o sârmă de rufe care era întinsă în față blocului și nu știu unde l-au dus, undeva spre strada Naturii, probabil l-au predat soldaților, eu eram sus la mine și mă uitam pe fereastră.

Celălalt, un tip cu geacă de piele gălbuie a luat-o spre strada Lidia și acolo l-am văzut cum se amestecă cu oamenii ieșiti în stradă.

Dacă chestiile astea s-ar fi întâmplat undeva unde oamenii sunt obișnuiți cu armele, în USA de exemplu, toată lumea s-ar fi culcat la pământ și ar fi încercat să se adăpostească în secunda 2 după prima împușcătură. La noi, unde împușcături se auziseră numai în filmele lui Sergiu Nicolaescu, oamenii ieșeau în stradă să se uite la cine trage în ei.

Am coborât și eu și m-am dus acolo să văd ce se mai întâmplă. Si la un moment dat un vecin îmi arată un tip cu geacă din piele gălbuie, uite, pe ăla în cunosc, e securist.

O fi fost doar o coincidență, o fi fost chiar ăla care a ieșit din pădure și s-a amestecat cu mulțimea, nu știu.

Povestea asta cu împușcăturile a mai continuat timp de câteva zile, e adevărat, tot mai rar, probabil până când și-a terminat armata rezervele de cartușe.

In noaptea aceea, la indicațiile celor care vorbeau la televizor, în toate scările de bloc din țară locatarii au făcut plantoane pentru a nu permite teroriștilor să intre.

Eu, împreună cu un vecin, am nimerit în schimbul 2, începând cu ora 1, parcă, până la 4.

Oricum nu dormea nimeni în zilele alea așa că ne-am adunat în scară toate cele 3 schimburi, am legat ușa scării pe dinăuntru cu niște sârmă și am stat la povești până dimineața. A fost un foarte eficient exercițiu de consolidare a relațiilor de bună vecinătate, poate ar mai trebui făcute și acum exerciții din astea, mai ales cu cei tineri, până la urmă ar fi posibil chiar să învețe să-și salute vecinii.

În noaptea următoare nu a mai făcut nimeni plantoane.

23 a fost sâmbătă, luni a fost crăciunul și împușcarea porcului. Pe atunci nu era liber de crăciun dar odată în viață face omul o revoluție așa că nu m-am dus la servici decât marți.

Mai veniseră câțiva colegi iar șeful bazei făcea liste cu personalul de pază care să asigure paza până după Sfântul Ion, că după aia mai vedem ce se întâmplă.

Eu, împreună cu colegul meu electricianul de întreținere trebuia să venim în noaptea de 1 spre 2 ianuarie, să păzim de teroriști, noi doi, unul cu pixul și celălalt cu creionul de tensiune, baza aia care avea o suprafață de peste 3 hectare, plină de tot felul de clădiri.

In noaptea aceea cred că am auzit ultimele împușcături de undeva din apropiere.

Cover photo: O altă poză cu cei doi “teroriști”. Foto: Urbán Tamás