Inainte de 15 decembrie 1989

Anton Kovacs

“Polonia era agitată. Solidaritatea se ridicase, cumva, din mormânt. În mod uimitor, generalul Jaruzelski – dictatorul care reprimase libertatea cu doar opt ani în urmă, încălcând orice promisiune și zdrobind sindicatele independente – disperat, fusese de acord să negocieze cu grupurile din opoziție.

… nu Jaruzelski se schimbase, ci Kremlinul. Jaruzelski era același vechi tiran, dar care nu mai era sigur de sprijinul sovietic … lui Jaruzelski i se spusese că Polonia trebuie să-și rezolve singură problemele, fără ajutorul Moscovei. Când Mihail Gorbaciov spusese acest lucru pentru prima dată, Jaruzelski nu îl crezuse. Niciunul dintre liderii est-europeni nu o făcuse. Asta se întâmplase însă în urmă cu trei ani și, în sfârșit, mesajul începea să fie asimilat.”

Wojciech Jaruzelski

“Németh începea să pară afectat. Fața îi era palidă și vocea îi tremura. Era un cardinal care sfida autoritatea papei.

— Trebuie să vă pun o întrebare, foarte direct, spuse el. Dacă organizăm alegeri și Partidul Comunist nu este ales, Uniunea Sovietică va interveni cu forțe militare, așa cum s-a întâmplat în 1956?

În sală se făcu o liniște deplină.

Apoi, Gorbaciov rosti un singur cuvânt în limba rusă: Niet. Nu.

Totuși, Németh nu terminase. Câștigase o concesie din partea lui Gorbaciov – promisiunea că Uniunea Sovietică nu avea să intervină ca să împiedice răsturnarea comunismului în Ungaria! Și, cu toate acestea, acum cu un curaj surprinzător, Németh insistă pentru o garanție în plus.

— Gardul este distrus, spuse el. Ori trebuie refăcut, ori abandonat.

… Granița dintre Ungaria comunistă și Austria capitalistă era asigurată de un gard electrificat din oțel inoxidabil, lung de două sute patruzeci de kilometri. În mod firesc, era costisitor de întreținut, înnoirea întregului gard ar fi costat milioane.

— Dacă trebuie reînnoit, atunci, reînnoiți-l, spuse Gorbaciov.

— Nu, zise Németh. Poate că era agitat, dar era hotărât. … Nu am banii necesari și nu am nevoie de gard, continuă Németh. Este o instalație a Tratatului de la Varșovia. Dacă-l vreți, voi ar trebui să-l înnoiți.

— Acest lucru nu se va întâmpla, spuse Gorbaciov. Uniunea Sovietică nu mai are atâția bani. Acum zece ani, barilul de petrol costa patruzeci de dolari și nu puteam face nimic. Cât costă acum, nouă dolari? Suntem faliți.

— Lăsați-mă să mă asigur că ne înțelegem, spuse Németh. Transpira și își ștergea fața cu o batistă. Dacă nu plătiți, nu înnoim gardul, iar acesta nu va mai funcționa ca o barieră eficientă. Oamenii vor putea pleca în Austria, iar noi nu îi vom opri.

Se făcu din nou o liniște profundă. Apoi, în cele din urmă, Gorbaciov oftă și spuse:

— Așa să fie.

Miklós Németh

— Dar, dacă ungurii pot să iasă, atunci, toată lumea poate. Cum îi veți opri pe cehi, pe iugoslavi, pe polonezi…

— Nu o vom face.”

“În ziua de 2 mai, granița Ungariei cu Austria era deschisă.

Deschiderea nu fusese făcută discret. Guvernul ținuse o conferință de presă la Hegyeshalom, locul în care drumul de la Budapesta spre Viena traversa granița. Poate că încercau să provoace reacția sovieticilor. Cu o mare ceremonie, în fața a sute de camere străine, alarma electronică și sistemul de supraveghere fură întrerupte pe întreaga frontieră.”

Distrugerea gardului care despărțea Ungaria de Austria

“Economia sovietică se înrăutățea tot mai mult, potrivit raportului CIA prezentat în fața reprezentantului Congresului, George Jakes. Reformele lui Gorbaciov – descentralizarea, mai multe bunuri de consum, mai puține arme – nu erau suficiente.

Sateliții est-europeni erau presați să urmeze Uniunea Sovietică prin liberalizarea propriilor economii, însă orice schimbare avea să fie minoră și treptată, prezicea Agenția. Dacă țările ar fi respins în mod direct comunismul, atunci Gorbaciov ar fi trimis tancurile.

Lui George, care participa la o ședință a Comisiei Camerei de Supraveghere a Serviciilor de Informații, acest lucru nu i se părea corect. Polonia, Ungaria și Cehoslovacia erau înaintea Uniunii Sovietice, îndreptându-se spre libera inițiativă și democrație, iar Gorbaciov nu făcea nimic să le împiedice.

Președintele Bush și secretarul apărării, Cheney, credeau însă cu pasiune în amenințarea sovietică și, ca întotdeauna, CIA era sub presiunea de a-i spune președintelui ce voia să audă.”

“Era mijlocul verii, iar la București, pe 7 iulie, era înăbușitor de cald. Dimka și Natalya erau acolo, împreună cu Gorbaciov, pentru întâlnirea la nivel înalt a Pactului de la Varșovia. Gazda lor era Nicolae Ceaușescu, dictatorul nebun al României.

Cel mai important punct de pe agendă era „Problema Ungariei”.

… Eliberarea Ungariei amenința toate celelalte țări semnatare ale Tratatului de la Varșovia, atrăgând atenția asupra naturii represive a regimurilor lor nereformate, dar situația era mai rea pentru Germania de Est. Sute de locuitori ai Germaniei de Est, aflați în vacanță în Ungaria, își părăseau corturile și mergeau în pădure, trecând prin găurile din vechiul gard, spre Austria și spre libertate. Drumurile care duceau de la lacul Balaton spre frontieră erau presărate cu minusculele lor mașini Trabant și Wartburg, abandonate fără niciun regret. Mulți nu aveau pașapoarte, dar asta nu conta: erau duși spre Germania de Vest, unde primeau automat cetățenie și erau ajutați să-și facă un rost. Era mai mult ca sigur că, în curând, aveau să-și înlocuiască vechile mașini cu unele Volkswagen, mai fiabile și mai confortabile.

Cetățeni din Europa de Est care treceau frontiera din Ungaria în Austria

Liderii Pactului de la Varșovia se întâlniră într-o încăpere mare, cu mese acoperite de steaguri aranjate într-un dreptunghi…. Honecker era forța care punea totul în mișcare, dar Ceaușescu era la conducere. El se ridică de pe scaunul său, de lângă cel al lui Gorbaciov, și începu să atace politicile reformiste ale guvernului maghiar. Era un bărbat mic și încovoiat, cu sprâncene stufoase și ochi de fiară. Cu toate că vorbea câtorva zeci de oameni într-o sală de conferințe, striga și gesticula de parcă s-ar fi adresat unor mii de oameni aflați pe un stadion. În timp ce vorbea cu emfază, scuipa printre buzele strâmbe. Nu ezită să-și exprime dorința: o repetare a anului 1956. Invocă o invazie a Ungariei conform Tratatului de la Varșovia, pentru a-l elimina pe Miklós Németh în ideea de a aduce țara sub conducerea ortodoxă a Partidului Comunist.

Dimka privi prin încăpere. Honecker dădea din cap. Chipul durului lider ceh Miloš Jakeš afișa o expresie de aprobare. Todor Jivcov al Bulgariei era, în mod clar, de acord. Doar liderul Poloniei, generalul Jaruzelski, stătea nemișcat și inexpresiv, poate umilit de înfrângerea suferită în cadrul alegerilor.

7 iulie 1989 – O parte din participanții la Întâlnirea la nivel înalt a Pactului de la Varșovia

Discursul nu mai conta. Nu mai conta cine avea sau nu dreptate. Nimeni din sală nu avea puterea de a acționa fără acordul bărbatului cu pata de culoarea vinului pe chelie.

… Gorbaciov era împărțit, ca imperiul pe care îl conducea, între tendințele conservatoare și cele reformiste. Discursurile nu prea aveau cum să-l determine să se răzgândească. În cea mai mare partea a timpului, nu făcu nimic altceva decât să pară plictisit.

Ceaușescu aproape că începu să țipe. În acel moment, Gorbaciov îi întâlni privirea lui Miklós Németh. Rusul îi zâmbi discret ungurului, în timp ce Ceaușescu scuipa salivă și venin.

Apoi Gorbaciov făcu un semn cu ochiul.

Gorbaciov mai zâmbi o secundă, după care privi în altă parte și își reluă expresia plictisită.

Mihail Gorbaciov

Cam aceasta era situația în 1989, înainte de revoluția din România, descrisă foarte corect în cartea “Capătul veșniciei” scrisă de Ken Follet.

Ungaria își tăiase gardul de sârmă ghimpată care o despărțea de Austria și decupase simbolurile comuniste de pe steaguri (model pe care ulterior l-am preluat și noi), în Polonia reprezentanții opoziției câștigaseră practic alegerile, în RDG la 18 octombrie Erich Honecker a fost înlocuit cu Egon Krentz, în Cehia la 27 noiembrie Partidul Comunist Cehoslovac a abandonat puterea.

In luna noiembrie Zidul Berlinului începuse să fie dărâmat, practic asistam la reunificarea Germaniei.

In Bulgaria în noiembrie au avut loc demonstrații ale ecologiștilor care au degenerat în proteste în favoarea reformelor politice, ceea ce a dus la schimbarea lui Teodor Jivkov cu Petar Mladenov.

Rămăsese România, țara condusă de un dictator nebun.

Aici era foamete, alimentele de bază se dădeau pe rație, în apartamente era frig, apă caldă curgea numai din când în când, nu se găseau nici lucruri elementare cum ar fi hârtia igienică.

Imaginați-vă că în biserici se dădeau numai câte două lumânări.

Până și prințesa regimului, Nadia Comăneci, trecuse ilegal frontiera și a ajuns la New York în 1 decembrie 1989.

Țin minte și acum, am ajuns dimineață la servici și un coleg îmi spune “domnu’ Kovacs, ați auzit, a fugit Nadia Comăneci”.

Nu îmi venea să cred, mai lipsea să fugă Nicu Ceaușescu. Am început să râd, orice pagubă pe care o suferea regimul însemna un câștig pentru mine și ceilalți români.

Programul TV dura cam  două ore/zi.

Ce am fi putut vedea la televizor în 25 decembrie 1989, dacă nu am fi schimbat programul

În celelalte țări comuniste, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, RDG populația beneficia, spre deosebire de România, de o relativă bunăstare, era și acolo comunism dar un comunism cu mâncare, căldură și program la televizor.

De ce totuși în România a fost altfel decât în celelalte țări comuniste?

De ce la noi comunismul a fost extrem de rău pe când acolo era “gulaș comunism”, un comunism tolerant, care mai permitea și inițiativa privată pentru a completa servicii sau producția de bunuri necesare populației dar care nu era rentabil să se producă în serie mică, se mai permitea și existența câte unei supape care mai detensiona situația, poate un film ironic la adresa regimului sau câte o carte care critica sistemul, se mai și importau bunuri din Occident, era un comunism care evolua, e adevărat, mult prea încet.

Explicația este cât se poate de simplă:

România nu făcea de fapt parte din blocul sovietic.

Făceam cu ei schimburi comerciale în cadrul CAER, făceam parte din Pactul de la Varșovia, dar nu făceam parte din aceeasi familie cu celelalte țări comuniste..

Noi nu eram în echipa care se ghida după sloganul “Proletari din toate țările uniți-vă”, echipă care era în mare parte finanțată de URSS.

Nu eram adepții comunismului internaționalist ci experimentam comunismul naționalist, la fel ca frații noștri albanezi, ca și chinezii sau cei din Coreea de Nord.

Nu ne trebuia nouă Marx din moment ce îl aveam pe Burebista.

Ne bucuram că au plecat rușii dar nu realizam că în locul rușilor apăruse ceva mult mai rău.

Dacă cei care făceau parte din blocul sovietic trebuiau să dea cel puțin o aparență de onorabilitate, pentru că într-un fel răspundeau unii în fața celorlalți pentru o eventuală imagine proastă, la noi regimul nu dădea socoteală nimănui

Și ca urmare stăteam la coadă și pentru vată sau hârtie igienică.

Pentru că toate regimurile comuniste din Europa s-au prăbușit cam în aceeași perioadă s-a născut percepția că a existat un factor comun care a provocat aceste schimbări.

Acest lucru este adevărat, mai puțin pentru România.

Când URSS nu a mai finanțat regimurile comuniste din țările care făceau parte din blocul sovietic, acestea s-au prăbușit și au fost înlocuite cu regimuri mai mult sau mai puțin democratice.

La noi nu se punea această problemă, deoarece nu am depins de URSS declinul economic al acestei țări nu a determinat nici un fel de schimbări în România, la fel cum nu a determinat nici relativa bunăstare de care au beneficiat țările mai apropiate de URSS.

***

Pentru ca revoluția să fie discreditată există cercuri care vehiculează ideea că rușii, probabil ăia care vindeau termoplonjoane în Piața 700, eventual în colaborare cu americanii, ne-au făcut revoluția, iar noi am fost doar niște idioți manipulați de către alții.

Ne credem mult prea importanți.

Uitați-vă la harta de jos și comparați suprafața României (stânga jos) cu cea a Rusiei (restul hărții). Si gândiți-vă că URSS era mai mare decât e acum Rusia.

Oricine poate să observe că pentru URSS eram o  cantitate neglijabilă, la fel cum suntem și acum pentru Rusia.

Dacă noi am dorit să facem comunismul de capul nostru, ei ne-au lăsat, exact cum un urs lasă în pace o veveriță să mănânce ghindă în loc de alune.

S-a dovedit că și poveștile cu Malta sunt niște simple povești, să nu își închipuie cineva că Gorbaciov discuta cu Bush între 4 ochi, acolo fiecare cuvânt a fost înregistrat și toate aceste înregistrări au fost făcute publice și studiate de istorici.

Așa am putut afla că acolo nici măcar nu s-a pronunțat cuvântul “România”.

Pe Gorbaciov la Malta îl interesa să obțină niște bănuți de la Bush, iar pe Bush îl interesa să facă un business cu Gorby, pentru că rușii, chiar dacă nu aveau grâu destul, aveau în schimb o mulțime de alte lucruri care îi interesau pe americani.

Intotdeauna ca să percepem corect evenimentele trebuie să le analizăm ținând cont de contextul din perioada în care acestea au avut loc.

Rusia lui Stalin nu a mai fost aceeași cu Rusia lui Petru Cel Mare.

La fel nici Rusia lui Gorbaciov nu mai era aceeași țară cu Rusia din timpul lui Stalin.

Dacă în perioada stalinistă URSS a fost un simbol al represiunii, în 1989 Rusia era un exportator de democrație.

Adevărul este că în România se dorea o schimbare, dar oamenii nu visau la capitalism ci doreau un fel de Perestroika cu mâncare și filme la televizor.

Nimeni nu îndrăznea să se gândească la o revoluție urmată de căderea comunismului.

Chiar și în 14 decembrie 1989 oamenii sperau că Ceaușescu va muri la un moment dat de bătrânețe, după care Nicu Ceaușescu îl va moșteni și ne va da niște salam, cum se zvonea că le-a dat celor din Sibiu, unde fusese prim secretar.

In privința americanilor, dacă Bush dorea să perceapă URSS ca fiind o amenințare i se dădea ce dorea să audă, pentru că în fond de el depindeau funcțiile celor care conduceau CIA.

Noi credeam că ăia de la CIA știu tot și ascultă tot, că ar fi un fel de superspioni, ca în filme.

De fapt nu aveau nici cea mai mică idee despre ce se întâmplă aici, știau cam ce stiam și noi de la Europa Liberă. Pe de o parte , nu prea îi interesam din același motiv pentru care nu îi interesam nici pe ruși. Pe de altă parte, la nivelul de vârf nu erau și sunt nici acum decât niște indivizi care beneficiază de niște sinecuri, exact cum se întâmplă și la noi.

Din toate motivele enumerate mai sus schimbarea nu avea să vină de la Gorbaciov sau de la Bush ci de la oamenii de pe stradă, dumneavoastră, eu, vecinii noștri.

***

Avertisment

Citind acest mini serial despre perioada 15-23 decembrie 1989 nu veți afla nici cine l-a împușcat pe Vasile Milea, nici ce s-a întâmplat în spatele ușilor închise ale diferitelor instituții, nici cine a tras în noi după 22.

Eu nu am de unde să știu ce s-a întâmplat în culise, în caz că aceste culise au existat, pe atunci nu eram decât un om cât se poate de obișnuit, așa cum sunt și acum.

Tot ce veți afla este exact ce am văzut și eu, ce s-a întâmplat în locurile în care am fost atunci și ce am gândit acele zile, nimic mai mult.

Veți vedea câteva poze făcute în aceale zile.

In perioada aceea, cel puțin până în data de 20 decembrie 1989 s-au făcut foarte puține poze.

O parte din cei care le-au făcut au fost probabil reprezentanții miliției, armatei sau securității, caz în care pozele sau filmările au fost făcute pentru a se strânge dovezi împotriva participanților la evenimente.

In alte situații fotografii au fost niște eroi care și-au riscat libertatea pentru a face câte o poză.

Oricum, indiferent de tabăra din care au făcut parte nu le cunosc numele.

De aceea singurul căruia pot să îi mulțumesc pentru poze este domnul Lucian Muntean care a fost atât de amabil și mi-a trimis pozele referitoare la acest subiect pe care le-a găsit în imensa colecție de fotografii pe care o are.