Când am citit prima oară 37°, în copilărie, am considerat-o o simplă distopie. Nu-mi imaginam că va exista vreodată o astfel de lume.

Astăzi, după numai 50 de ani de la prima publicare a acestei povestiri multe din lucrurile descrise mai jos se întâmplă deja. Este posibil ca nu peste multă vreme să fim în situația personajelor lui Lino Aldani.

Citeam astăzi despre profesorul Leon Dănăilă, un fel de sfânt al medicinei, de fapt un medic cum ar trebui să fie toți medicii. Din păcate, în lumea în care trăim acesta este un caz extrem de rar, asemănător cu medicul pescar, unul din personajele povestirii.

Marea majoritate a medicilor nu mai vor, sau, datorită pregătirii precare, nu mai știu să vă vindece, ci fac tot ce pot pentru a vă face dependenți de ei. Chiar dacă vă vor trata corect cei mai mulți dintre ei vor pretinde o recompensă mult disproporționată în raport cu valoarea muncii lor sau față de posibilitățile unui om care trăiește din munca sa. Majoritatea medicamentelor nu mai vindecă ci cronicizează bolile, pentru ca bolnavii să cumpere mai multe medicamente. Asta dacă nu sunt pur și simplu placebo. Medicii de familie, care ar trebui să fie baza sistemului medical, nu mai sunt decât niște agenți comerciali în slujba firmelor farmaceutice, a laboratoarelor de analize sau a altor medici.

Datorită lăcomiei celor care fac parte din el, datorită obtuzității și corupției politicienilor și datorită toleranței noastre, sistemul medical-farmaceutic a devenit o afacere mai coruptă și mai profitabilă decât traficul de droguri, comerțul cu armament sau traficul de carne vie.  Și în multe cazuri la fel de dăunătoare pentru societate.

Anton Kovacs

Lino Aldani

37°

– Această povestire a fost scrisă în 1963 –

Ca de obicei, prima persoană pe care Nico o întâlni ieşind din casă fu controlorul Convenţiei Generale Medicale, un omuleţ uscat şi ridat. Costumul său purpuriu, plin de cute şi de umflături, îi cădea de pe umerii aduşi ca o umbrelă închisă. Se numea Esposito. Era un meridional cu tenul măsliniu, cu mustăcioară şi un mare neg păros lângă ureche.

Era responsabilul grupului de imobile, o veritabilă mârţoagă, care-şi băga nasul peste tot, indiscret ca toţi controlorii C.G.M.-ului.

Nico se opri la zece paşi de el şi îşi încheie pardesiul. Se simţea în formă. Cerul era albastru, fără nori, o adevărată zi pentru slujnicuţe şi pentru cărucioare de copii în parcuri. Totuşi, zărindu-l pe Esposito, îşi ridică gulerul şi îşi vârî mâinile în buzunare.

Bună ziua, spuse omuleţul.

Nico scoase o mână, doar o clipă, o ridică şi mişcă degetele într-un salut care se voia amical. Apoi încercă s-o şteargă, cu aerul celui care n-are nimic să-şi reproşeze.

Dar Esposito îl apucă de braţ:

Maieu?

Sunt în regulă, declară tânărul.

Tricou gros de lână?

L-am pus, l-am pus!

Bine, spuse omuleţul C.G.M.-ului, fără să-şi piardă cumpătul. Nu luăm niciodată destule precauţiuni, domnule Berti. „In aprilie să nu te descoperi nicio clipă“, aşa că nu-ţi scoate pardesiul: eşti pasibil de amendă.

Contează pe mine, şefule.

Se îndepărtă în grabă, în timp ce o pată albastră îl atinse aproape. Nicola Berti – toată lumea îi spunea Nico – suspină şi îşi continuă drumul, aruncând o privire în stânga, acolo unde vehiculele, levacare colorate ţipător, goneau, puţin deasupra nivelului străzii, pe pista lor de plastovitrex. Erau toate foarte frumoase, chiar cele care începeau să fie mai vechi, chiar cele utilitare, minuscule, dar atât de practice. Unul galben, unul roşu, din nou unul galben, apoi unul albastru, apoi unul verde, unul roşu, unul roşu, unul albastru, unul alb argintiu, unul bleu-petrol, unul verde…

Nico suspină din nou. Cu paşi lenţi, aproape număraţi, străbătu ultimii cincizeci de metri care-l despărţeau de staţia helibuzului. Acesta nu se zărea încă. Se strecură în mijlocul celor treizeci, patruzeci de călători care aşteptau. Un zdrahon încercă să-l oprească, dar Nico, umflându-şi pieptul, izbuti să ajungă în primele rânduri, ajutându-se din plin cu coatele. La sosirea helibuzului, împinse energic la o parte femeia de lângă el, respinse asalturile zdrahonului şi urcă primul. Se auziră proteste:

Numai în Italia se pot petrece asemenea lucruri! zbiera o doamnă grasă, cu un piept uriaş, tremurător.

Bădărane! ţipă cu o voce de falset un bătrînel cu ochelari. Dacă eşti atât de grăbit, ia un helitaxi!

Nico simţi o lovitură în pulpă: un puşti, care voia cu orice preţ să treacă înaintea lui, mânuia cu îndrăzneală mapa lui de fibre sintetice în pădurea de picioare.

Uşa automată se închise, prinzând o umbrelă. Se auzi o înjurătură înăbuşită, apoi ceva şi mai urât. Cineva izbucni în râs, în vreme ce helibuzul pornea, lăsând pe trotuar douăzeci şi cinci de călători care-şi agitau braţele ameninţător.

Nico izbuti cu greu să o ocolească pe femeia-tun, dădu în mod laş o lovitură de picior în tibiile puştiului şi, strecurându-se printre automatul pentru bilete şi bătrânelul cu ochelari, ajunse la mijlocul maşinii, acolo unde era ceva mai puţină lume.

Agăţat de bara de sus, privi, ca în fiecare dimineaţă, afişele publicitare lipite între tavan şi ferestre.

Le cunoştea pe toate, pe dinafară: Perne pneumatice Lichemin; Levacaruri-Ocazii; Perne pneumatice Lipirel; Giulia-Gamma; Roencit; Demerces; Dorf; Volkscar Alfa şi Beta. Nu lipsea niciunul. O veritabilă colecţie de tentaţii, pe care era absolut imposibil să n-o vezi:

VREI DECI SĂ RĂMÂI UN NEISPRĂVIT TOATA VIAŢA?

CE AŞTEPŢI PENTRU A-ŢI CUMPĂRA UN ROENCIT?

ROENCIT!

70 000 DE LIRE PE LUNA NICIUN AVANS.

ROENCIT!

LEVACARUL CARE SE IMPUNE ŞI TRIUMFA.

ROENCIT!

ROENCIT!

ROENCIT!

Îşi înghiţi cu amărăciune saliva. Celelalte afişe erau cam la fel:

DEMERCES LEVACARUL CARE VA DUCE ORIUNDE CE AŞTEPTAŢI?

JUMĂTATE BANI GHEAŢĂ RESTUL IN DOUĂSPREZECE RATE LUNARE.

Şi încă:

PRIETENE, DACĂ IUBEŞTI VITEZA, DESCHIDE OCHII ŞI ALEGE

GIULIA-GAMMA:

280 DE KILOMETRI PE ORA MAŞINA RECOMANDATĂ DE C. G. M.

C.G.M., Convenţia Generală Medicală! O obsesie, asta era. Neslăbindu-te nicio clipă, cu un regulament medieval şi cu mii şi mii de controlori chiţibuşari, mereu la pândă pentru descoperirea celei mai neînsemnate infracţiuni.

Nico se întoarse pe jumătate, dar sfaturile C.G.M.-ului se etalau cu litere fosforescente pe toată cealaltă parte a helibuzului. Încercă să închidă ochii. Inutil. Ticăloşii îşi cunoşteau meseria şi erau campioni în materie de publicitate. Imposibil să nu le citeşti sloganurile:

DOMNULE,

SUNTEŢI SIGUR CA AVEŢI CONŞTIINŢA ÎMPĂCATĂ?

N-AŢI UITAT TUBUL DE ASPIRINĂ ACASA?

Nico îşi dădu seama că, maşinal, îşi răscolea buzunarele în căutarea comprimatelor.

NU SPUNEŢI CA AŢI LĂSAT TERMOMETRUL ÎN BUZUNARUL CELEILALTE HAINE:

ESTE O SCUZĂ NEFONDATĂ.

ORICE PERSOANA GĂSITĂ FĂRĂ TERMOMETRU ESTE PASIBILA DE O AMENDA DE TREI SUTE OPTZECI DE LIRE.

Îşi duse mâna la piept. Termometrul era acolo, lângă creionul de metaplumb şi pieptenul din baga sintetică.

AJUTAŢI-NE SA VA SERVIM MAI EFICIENT!

NU UITAŢI:

POLI VITAMINE DE DOUĂ ORI PE ZI.

Nico suspină zgomotos. Căută dispozitivul de deschidere a ferestrei, dar o mână se aşeză îndată peste a sa.

Ce doriţi să faceţi? întrebă politicos, dar ferm un domn care se afla lângă el.

Să deschid, răspunse el, sufocându-se. E o căldură cumplită. Ne înăbuşim aici.

Celălalt îl privi calm, drept în faţă, apoi îşi scutură capul, cu un aer hotărât:

Vă interzic să deschideţi această fereastră.

Nico începu să râdă:

Glumiţi! N-avem destul aer aici. Ce vă pasă dacă deschid fereastra?

Nu insistaţi, replică domnul pe un ton tăios. Scosese o legitimaţie din buzunar şi acum i-o agita sub nas: Nu ştiţi cu cine aveţi de-a face. Sunt controlor clasa întâi al C.G.M.-ului şi fereastra trebuie să rămână închisă, conform articolului b, paragraful 2 al acordului încheiat între Compania de Transporturi în Comun şi Convenţia Generală Medicală.

Nico deschise gura, uimit, apoi ridică din umeri, într-o ultimă şi zadarnică tentativă de protest.

Fără mofturi! reluă celălalt. Regulamentul e clar: mijloacele de transport în comun trebuie să circule cu ferestrele închise până la 31 mai inclusiv. Şi suntem abia în aprilie! Sper că faceţi parte din Convenţie?

Da, răspunse Nico, pe un ton mai puţin bătăios.

Actele dumneavoastră, vă rog.

Dar… Dar ce legătură au actele mele cu…

Am spus: actele dumneavoastră. Buletinul de identitate, certificatul sanitar şi contractul de muncă.

E absurd! Am încercat doar să deschid fereastra…

Şofer! strigă omul C.G.M.-ului. Opreşte! Lasă-ne, te rog, să coborâm. Trebuie să fac un control.

Şoferul puse frâna. Săriră din helibus şi uşa se închise, acoperind un ciorchine de feţe hilare.

Urmaţi-mă.

Dar am să întârzii! Trebuie să ajung la birou în zece minute.

Omul C.G.M.-ului îl împinse pe Nico sub o poartă mare.

Sunt în regulă, continuă tânărul, punându-i actele în mână. Iată termometrul, comprimatele de aspirină, pastilele de tuse… Asta e vitamina C, iată B-12, antisepticul, leucoplastul, pomada oftalmolo- gică şi cutia cu antibiotice. Am tot ce trebuie. Nu puteţi să mă amendaţi.

Controlorul cercetă amănunţit fiecare lucru, apoi îl întrebă, privindu-1 drept în ochi:

Maieu?

înţelegeţi, am să întârzii! Ministerul Cântecului e încă departe, în piaţa Flaminia, şi dacă mă faceţi să pierd primul helibuz…

Maieu? insistă omul C.G.M.-ului.

Doamne sfinte! Sigur că am maieu. Şi tricou de lână, şi şosete groase.

Îşi descheie pardesiul, haina, îşi ridică puloverul şi îşi desfăcu cămaşa la piept:

Uitaţi-vă: tricou gros de lână şi maieu. Sunt în regulă.

Celălalt deschise un carneţel şi începu să scrie, spunând:

Un pic de supraveghere specială vă va prinde bine.

Supraveghere specială? Pentru ce? Sunt în regulă, nu?

Da. Deocamdată, da. Dar încercarea dumneavoastră de a deschide fereastra helibuzului este un simptom al unor tendinţe individualiste extrem de periculoase. Am să vă semnalez Comisiei Superioare de Vigilenţă. Sunteţi liber.

O orivire ostilă, mânioasă. Nico îşi vârî în buzunare termometrul, comprimatele, tubuleţele, actele şi ieşi în goană de sub poartă.

Un helibuz staţiona la o sută de metri de acolo, în faţa unui mic grup de pasageri care se enervau vizibil, atât erau de grăbiţi să-l prindă. Nico se năpusti; în două secunde, ajunse în mijlocul plutonului şi, dând din coate şi din şolduri, reuşi să apuce una din barele helibuzului şi să se caţăre pe platformă, chiar în clipa în care vehiculul demara.

Atunci îşi trecu dosul palmei pe frunte – era lac de sudoare – şi privi în stradă: un lung şir de levacare urmau helibuzul, sau îl ocoleau depăşindu-l. Roşu, albastru, galben, bleu-petrol, alb-argintiu, roşu, galben, albastru, verde. Închise ochii, se întoarse,. Îi deschise din nou şi fixă plafonul. Dar curând privirea lui, coborând de-a lungul caroseriei concave, Întâlni reclama fosforescentă a Roencit- ului:

NUMAI NEISPRĂVIŢII MERG PE JOS OMUL CARE-ŞI CUNOAŞTE INTERESUL

GONEŞTE CU 200 PE ORĂ ÎNTR-UN ROENCIT LE VACARUL

TIMPURILOR MODERNE.

Niciun mijloc de scăpare. Se întoarse din nou pe călcâie. Roşul unui alt afiş îl atinse cu violenţa unei lovituri de pumn. Ocupa aproape toată partea dreaptă a maşinii:

DOMNULE! DOAMNĂ!

LA PRIMUL SEMN DE RĂCEALA:

ASPICHININA!

OM AVERTIZAT —

OM PE JUMĂTATE VINDECAT.

O SUTA DE LIRE AMENDA PENTRU ORICE CONTRAVENIENT

ÎNSCRIS ÎN CONVENȚIE.

*

Lucră două ceasuri în şir, fără să-şi ridice privirea o clipă. La ora zece, un curier îi puse pe masă un nou teanc de dosare; la zece şi treizeci, şeful serviciului îl chemă la raport; la unsprezece, luă o cafea şi o pastilă vitaminată.

La unsprezece şi treizeci şi cinci, sună telefonul.

Nicola Berti la aparat, spuse el, ridicând nervos receptorul.

Spera să fie Doris, dar suferi o teribilă decepţie. Era o voce de bărbat, între bas şi bariton:

Aici D’Andrea, de la Comisia Superioară de Vigilenţă.

Da, ascult, îngână Nico.

Sunteţi convocat astă-seară, Ia orele nouăsprezece, la Dispensarul Central de pe Via del Gambero.

Ah. Pentru ce?

Analiza sângelui, radiografie pulmonară…

Cum?

Verificarea procentului de alcool şi de nicotină. Spor la lucru în continuare, domnule Berti.

Asta mai lipsea! Derbedeul. De controlor din helibuz făcuse exces de zel; voia probabil să fie avansat.

Nico scoase din buzunar un pachet de ţigări şi-l goli pe birou: rămăseseră şase bucăţi. Ar fi vrut să aprindă una, dar se reţinu: aceste şase bucăţi trebuiau să-i ajungă pentru întreaga zi.

Ce viaţă păcătoasă!

Colegul de la biroul din faţă ridică ochii de pe dosar:

Ce s-a-ntâmplat? — Nico. Ridică din umeri. N-avea rost să-şi deşerte sacul în faţa prăpăditului de Giobbi, un jerpelit întru totul demn de lamentabilul Job 1, cvasimonimul său biblic. Intre altele, Giobbi nu fumase niciodată; el nu putea să înţeleagă că maximul permis de zece ţigări pe zi era ridicol pentru un băiat de douăzeci şi cinci de ani, foarte activ şi înzestrat cu plămâni de om-broască. Evident, Nico era liber să fumeze mai mult: distribuitoarele automate erau burduşite de ţigări şi n-avea decât să introducă două, trei, cinci monede pentru ca aparatul să furnizeze toate ţigările din lume. Da… şi după aceea? După aceea, în momentul verificării procentului de nicotină; placa ar fi dat totul la iveală; şi îndată ce limita de toleranţă era depăşită, chiar cu foarte puţin, urma o amendă al naibii de piperată: patruzeci sau cincizeci de mii.

Nico îşi făcu examenul de conştiinţă. Săptămâna trecută, fumase destule ţigări în plus, cu, intenţia fermă de a compensa situaţia în săptămâna următoare. Acest păcătos de controlor dăduse totul peste cap. Radiografia pulmonară era programată în aceeaşi seară, la orele nouăsprezece. Şi n-avea cum să-i ducă de nas. Sau poate că bând mult lapte şi nefumâd toată ziua…

Luă ţigările, le aruncă într-un sertar, îl închise cu cheia şi-l fluieră pe Giobbi.

Ţine! îi spuse el, aruncându-i cheia. Să nu mi-o dai decât cu cinci minute înainte de plecare. Şi dacă ţi-o cer mai devreme, trimite-mă la plimbare.

Dorinţa de a fuma devenea intolerabilă. Nico începu să morfolească un capăt de creion şi deschise un nou dosar: textierul cântecelor Inima mea suferă şi Balada ridichilor roze semnala că textele sale erau pe nedrept parodiate în localuri de mâna a treia. Reclamaţia, adresată pentru luare-aminte şi Sindicatului Textierilor, se încheia cu un vibrant apel la forurile competente, pentru ca ele să vegheze în viitor cu mai mult zel la protecţia artistică a creaţiilor reclamantului.

Nico îşi reaminti cuvintele unuia dintre textele parodiate:

„O, dragostea mea,

Ml-e inima grea De-atâta chin.

Şi vreau să mor,

Sa mor pentru tine!…”

Îşi petrecu restul dimineţii compulsând conştiincios o impresionantă documentaţie, cuprinzând astfel de perle: „iubire, „fericire”, „inima mea“, „suferinţă grea“, „stele”, „ochii dragei mele“, „cuibul fericit”, „cerul nesfârşit“, „vino chiar acu!“ „tu! tu! tu!“… Fu întrerupt doar o clipă de pisălogul de Ortensi, controlorul C.G.M.-ului, care efectua, împreună cu doi asistenţi, supravegherea generală a Ministerului Cântecului.

Aveţi vreun necaz? se informă Ortcnsi, vârându-şi capul prin deschizătura ghişeului de plastic.

Nu! răspunseră într-un glas Nico şi Giobbi.

Aţi luat pastila?

Două capete se legănară afirmativ în acelaşi ritm.

Temperatura?

36 şi 8, declară Giobbi, fără să-şi ridice măcar ochii de la maşina de calculat.

36 şi 7, minţi Nico la întâmplare.

În dimineaţa aceea, termometrul nu-i părăsise buzunarul. Oricum, Ortensi părea grăbit; n-avea intenţia să intre pentru a le verifica spusele.

Doris nu telefona şi asta-l enerva pe Nico mai mult decât convocarea la Dispensarul Central. De mai multe ori fu pe punctul de a forma numărul de telefon al domnului Aloisi, notarul la care lucra Doris, dar n-o făcu: notarul era câinos la suflet şi nu îngăduia ca personalul său să utilizeze telefonul pentru scopuri care n-aveau legătură cu serviciul.

Era ora unu. Se auzi, în sfârşit, soneria de prânz. Nico făcu să lunece dosarele în sertar, părăsi biroul şi coborî în fugă scara care ducea la subsol, unde se afla cantina ministerului.

Sala de mese era aproape goală: nu fusese precedat decât de doi colegi. Dar curând distribuitoarele automate aveau să fie luate cu asalt.

Giobbi se strecură lângă el:

Ce iei?

Lapte şi un cocteil de fructe.

Eşti nebun? Eu am să mă ospătez cu un biftec cu cartofi prăjiţi…

Te rog, Giobbi, nu-ţi bate joc de mine. Am şi aşa destule necazuri cu C.G.M.-ul. Sunt convocat astă-seară pentru o verificare a procentului de nicotină.

Hm! Păcătoasă treabă, Berti.

Te cred! Zilele astea am fumat ca un turc. Mă amendează sigur. Şi toate din pricina maimuţoiului pe care l-am întâlnit dimineaţă în helibuz. Eram în regulă şi el m-a semnalat totuşi Comisiei de Vigilenţă. Dacă-mi cade în mână într-o zi, îţi jur că-l strâng de gât!

Se instalară într-un colţ, cu spatele la unul dintre marile panouri ale C.G.M.-ului care amintea tuturor celor înscrişi în Convenţie vechiul aforism al Şcolii din Salerno: „Defecatio matutina est tamquam medicina“ (Scaunul matinal, medicament fără rival). Nico ceruse ca măcar acest panou să fie scos, dar cu toate că strânsese două sute de semnături, petiţia sa nu fusese luată în consideraţie.

Laptele avea un gust ciudat. Nico înghiţi trei pahare mari şi încercă să alunge savoarea neplăcută cu cocteilul de fructe. Apoi se cufundă în contemplarea farfuriei lui Giobbi: biftecul avea un aer real şi cartofii prăjiţi exalau un miros îmbietor.

Brusc, nu mai rezistă:

Împrumută-mi ziarul tău. Mă întorc în birou.

Se ridică, luă un pahar, o nouă carafă cu lapte şi ieşi din cantină cu capul plecat.

*

Ea se plimba în sus şi în jos pe culoarele oficiului poştal. Din când în când, se apropia de mesele mari din hol, arunca o privire distrată asupra formularelor de cecuri poştale şi de telegrame, se uita la cadranul luminos al marelui ceas electric.

De obicei, Nico era punctual. Pe la opt şi jumătate, Doris începu să se îngrijoreze de-a binelea. Se legănă de pe un picior pe altul, apoi, nemaiavând răbdare, reîncepu să meargă în lung şi în lat, privind când spre uşa de sticlă de la intrare, când spre acele marelui ceas.

„N-o să vină, îşi spunea ea. Dacă nu vine, înseamnă că i s-a întâmplat ceva. Am să mai aştept cinci minute şi am să mă întorc acasă“. Doris începu să numere literele: „R, e, c, o, m, a, n, d, a t, e”. Da, nu, da, nu, va veni, nu va veni, da, nu, da, nu… Nu!

Nu va veni, nu va mai veni; fără îndoială că i s-a întâmplat ceva.“

Dar Nico apăru chiar în clipa aceea. Palid, cam tras la faţă, cu ochii strălucitori şi cravata ca de obicei într-o parte.

Ce s-a-ntâmplat, Nico?

El nu răspunse. O luă de mână, se îndreptă cu paşi mari spre ieşire şi amândoi se aflară curând în mulţime, în mijlocul unui trafic asurzitor.

Via del Corso, cu mişcarea sa, cu circulaţia sa imposibilă, ou cele patru piste ale sale înţesate de lume şi pachetele de oameni opriţi în faţa vitrinelor sau la punctele de plecare ale trotuarelor rulante, via del Corso părea intrarea unui furnicar.

Telefonează acasă, spuse Nico, oprindu-se în faţa unui bar. Spune-le că nu vii la cină.

De ce? Ce te-a apucat?

Telefonează. Fă-mi plăcerea. Am chef să petrec seara cu tine. Mi-e o foame de lup. Înţelegi? O pizza, o bere şi o plimbare până la Villa Borghese.

Doris intră în bar, se închise într-o cabină telefonică şi rezolvă totul în treizeci de secunde.

Şi după aceea ai să-mi spui totul, hotărî ea, întorcându-se.

Desigur, desigur…

Dădură colţul pe via Frattina şi el o târî pe tânăra fată până la un mic restaurant liniştit, unde o ajută să se instaleze pe un taburet înalt, chiar în fundul sălii înguste, acolo unde nu era nimeni.

Mâncară în tăcere. Nico devora bucăţi enorme, ca şi cum n-ar fi pus nimic în gură de opt zile. Doris, dimpotrivă, se juca distrată cu tacâmurile. Îl privea cu un ochi gânditor şi matern, observând pe rând mişcarea neîntreruptă a maxilarelor sau pulsaţia bruscă a tâmplelor.

„Un puştan, un adevărat puştan” îşi spunea ea. Totuşi, în alte clipe, Nico îi apărea atât de total independent, încât s-ar fi zis că se născuse singur, că n-avusese de loc părinţi, ca o divinitate absurdă şi de neatins.

Nu-i puse întrebări, aşteptând să termine. Nico împinse farfuria cu dosul palmei, cu un gest brusc şi totuşi măsurat. Îşi şterse buzele cu şerveţelul de hârtie, făcu din el un ghemotoc şi-l aruncă în farfurie, apoi se căută prin buzunare, după ţigări.

Am fost în via del Gambero, spuse el.

Via del Gambero? Pentru ce?

Am fost în via del Gambero, repetă Nico. La Dispensarul Central. Pentru verificarea procentului de nicotină.

Doris îşi deschise poşeta şi se prefăcu că are ceva de căutat.

Nico îi povesti tot.

Şi atunci?

Nu vor avea rezultatul analizei decât mâine. Dar nu-ţi fă griji: n-au să găsească nimic. Am băut lapte toată ziua. Mi se făcuse greaţă. Şi aproape că n-am fumat: numai patru ţigări!

La capătul viei Frattina, marea scară a Pieţei Spaniei urca într-o izbucnire de piatră, ca o cascadă de lapte murdar. Luna licărea între acoperişuri, într-o învălmăşeală de antene de televiziune.

Nu-ţi fă griji, repeta Nico. N-o să mi se întâmple nimic. I-am dus, ai să vezi.

O luase de mână şi, sub lumina pală a globurilor electrice, urcau acum încet treptele joase ale marii scări încadrate de tufişuri dese de oleandri.

Se opriră pe bulevard, lângă balustradă, sub o boltă de palmieri şi de pini gigantici. O fântână murmura trist, foarte aproape. Umbra era profundă, înmiresmată. Dincolo de terasele grădinii Pincio, sub un cer fosforescent, se ghicea respiraţia secretă a Romei.

El începu să-i sărute mâinile, încheieturile, braţele. Doris se prefăcu că rezistă: un pic în joacă, un pic de teamă să nu fie văzuţi.

Ascultă, spuse Nico, luând-o de umeri şi sărutând-o pe gât, ascultă…

Potoleşte-te, Nico. Hai să ne aşezăm.

Dar el o imobilizase. O sărută pe gură, lung, apoi din nou, şi încă o dată, până ce simţi trupul lui Doris muindu-se, încuviinţând.

Un levacar se opri nu departe de ei. Şoferul părăsi pista de plastovitrex şi parcă în marginea bulevardului. Farurile îi luminară în plin.

Uite unde s-a oprit cretinul ăsta!

Doris îşi reveni foarte repede.

Hai să ne aşezăm, repetă ea. E o bancă liberă.

El o urmă în silă. Ea râdea. El turba şi mergea cu pumnii strânşi.

Încetează, Nico. Nu fii stupid. Vino să te aşezi lângă mine şi spune-mi lucruri plăcute…

Nico suspină.

Haide, Nico, haide! N-ai de ce să faci o dramă din asta.

Am să-i distrug rabla cu lovituri de picior!

Ea îi puse un deget pe buze:

Şi aici e bine, Nico, linişteşte-te.

Da. În ziua în care am să-mi cumpăr şi eu un levacar, o să fie prăpăd. Am să pun hidrogen sulfurat în ţeava de eşapament. Pe cuvânt! Vreau să împut toată Roma, să-mi bat joc de toţi. Şi pe primul care spune ceva îl curăţ.

Luă un pumn de pietricele şi începu să le arunce, una câte una, în fântână. Furia i se topi încet, lăsând locul unei resemnări îndurerate. Şi încet, încet, conversaţia reintră pe făgaşul obişnuit, cel din fiecare seară:

Ce culoare preferi?

Eu, cenuşiul, dar nici bleu-petrol nu e urât. Numai negru să nu fie, e prea trist.

Am şaizeci de mii puse deoparte şi, dacă n-ar fi reţineriie lunare ale C.G.M.-ului, mi l-aş putea cumpăra imediat. Dacă lucrurile continuă tot aşa, într-una clin zilele astea am să-mi reziliez contractul.

Nu te ambala, Nico!

Ba da-, pentru că e o escrocherie!

Nu înţelegi că nu te poţi lipsi de C.G.M.?

Nu mai pot să mă lipsesc nici de levacar.

În fond, roşul nu-i o culoare chiar atât de urâtă..

Îţi spun că am şaizeci de mii!

Ai face mai bine să le păstrezi.

Şi pot să câştig încă pe-atât, în vara asta, cu orele suplimentare… Totul ar fi cu mult mai simplu, fără porcăria asta de Convenţie.

Te rog, Nico, nu-ncepe iar!

Gândeşte-te un pic, cu toţi banii pe care mi-i şterpelesc în fiecare lună ticăloşii ăştia aş putea să plătesc ratele…

Taci! Taci!

Totul ar fi atât de simplu, atât de simplu…

Tu spui asta. Şi dacă reziliezi contractul şi ţi se întâmplă o nenorocire când nu mai faci parte din Convenţie?

Mie? Crăp de sănătate. N-am avut febră în viaţa mea. Mi-au halit milioane, nespălaţii ăştia; le plătesc prima fricosului de când m-am născut.

Discutară multă vreme. Apoi Doris începu să-şi privească ceasul-brăţară.

E târziu, suspină ea.

Târziu? Vrei să spui că ai de gând să pleci atât de repede?

Mâna lui se strecurase sub vesta de lână, strângând, mângâind… Doris se rezemă de umărul lui, fără să se împotrivească. Îi plăcea când Nico îi vorbea încet la ureche.

Închise ochii, tulburată, dar un zgomot de paşi pe pietriş o făcu să-i redeschidă imediat. Omul C.G.M.-ului se oprise în faţa lor, în penumbră.

Placa luminiscentă împodobită cu caduceul strălucea pe haina lui ca un ochi sadic, inchizitor.

Ei şi? întrebă Nico, pe un ton redevenit brusc agresiv. Ce s-a-ntâmplat? E interzis?

Celălalt aprinse lanterna, îşi privi ceasul, apoi scoase un higrometru dintr-o teacă specială prinsă pe pălăria lui.

E târziu, spuse el. Şi aerul e cam umed, copii. Aţi face mai bine să mergeţi la o cafenea.

Târziu! Cafenea! Mă plimb cu fetele pe unde am chef.

Te rog, tinere! Nu te ambala. Era doar un sfat… Consultă din nou higrometrul: Peste jumătate de oră, va fi chiar o ceaţă straşnică. E mai bine să circulaţi. Dacă umiditatea creşte şi unul dintre colegii mei vă găseşte sub copaci, va ieşi o treabă urâtă.

Dar nu sunt singurul în situaţia asta! Sub fiecare tufiş e o pereche şi m-aţi găsit tocmai pe mine! Duceţi-vă şi stricaţi cheful altcuiva. Tipului din rabla de colo!

Omul C.G.M-ului îndreptă lanterna spre direcţia indicată.

Acest domn se află în levacarul său, spuse el calm, cu capota coborâtă şi geamurile închise. Nu e nicio infracţiune. Pentru mine, e ca şi cum ar fi în camera lui.

Nico strânse din dinţi. Spumega. Şi Doris îl trăgea mereu de mânecă, ceea ce-l enerva şi mai mult. Dar era atât de gâtuit, încât nu izbutea să scoată o vorbă.

În orice caz, eu v-am prevenit, spuse omul C.G.M.-ului. Mi-am făcut datoria. Succes şi aveţi grijă de sănătatea voastră. Bună seara!

Lui Nico îi trebui un sfert de ceas ca să se liniştească.

Groaznică zi, spuse el. Totul îmi merge pe dos.

Încet, coborâră pantele grădinii Pincio, traversară Piazza del Popolo, străbătură scuarul Ripetta.

Doris locuia în Trastevere. Era o bucată bună de drum, dar Nico preferă s-o însoţească pe jos, cu toate că trotuarele rulante funcţionau încă.

La revedere! spuse el, oprindu-se în faţa uşii închise. O mică palmă afectuoasă pe obraz, un surâs obosit: Te sun mâine.

Era târziu. Nico grăbi pasul, cumpără un ziar de la chioşcul de pe podul Garibaldi şi începu să fugă, ca să prindă helibuzul.

Nu ridică ochii tot traseul, mototolind nervos ziarul. Se săturase până-n gât, până dincolo de gât. C.G.M.-ul îl urmărea peste tot: la birou, când se plimba, acasă, în helibuz, la spaţiocinerama. Cât timp putea să mai reziste? El nu era ca Giobbi. Nu, el nu era unul dintre idioţii ăştia de berbeci pe care poţi să-i duci veşnic de nas.

Întors acasă, îşi turnă o porţie zdravănă de coniac, puse paharul şi ziarul pe noptieră şi începu să se dezbrace încet. Apoi aprinse o ţigară şi se strecură în aşternut. Fuma şi citea, bea şi reflecta: „O insulă, îşi spunea el, o insulă pustie, asta mi-ar trebui. Doris şi cu mine, numai noi doi. Am trăi cum trebuie să trăieşti“.

Hei, acolo sus, la al patrulea! strigă deodată o voce de bărbat din curte. Hei, domnule Beiti!

Era Esposito, controlorul grupului de imobile. Nico o făcu pe surdul.

Închide fereastra, domnule Berti!

N-ai decât să crăpi! spuse tânărul, cu voce joasă şi bău o lungă înghiţitură de coniac.

Fereastra, domnule Berti!

Crapă! repetă Nico şi aspiră cu voluptate fumul ţigării sale.

„E mai bine să nu-i răspund, gândi el. Mâine, când am să-l întâlnesc, am să-i spun că nu eram acasă şi că lăsasem lumina aprinsă”.

Esposito mai strigă de cinci, şase ori, apoi nu se mai auzi nimic. Înainte de a stinge, Nico termină pachetul de ţigări.

★

Tinere prieten, spuse profesorul Crescenzo, eşti un hipersensibil. Ca toţi tinerii, de altfel. Dar linişteşte-te, tinereţea e o boală care trece repede şi într-o frumoasă zi ai să-ţi dai seama şi dumneata că eşti complet vindecat…

Împinse tabla de şah, o alinie paralel cu marginea mesei şi începu să aşeze meticulos piesele în căsuţe.

Şi atunci? întrebă Nico. Nu există deci nicio speranţă de a vedea vreodată situaţia schimbându-se? Sistemul e idiot, e nedrept, îngrozitor…

Iartă-mă, te rog, îl întrerupse profesorul Crescenzo. Ai venit la mine ca să jucăm şah, sau ca să discutăm probleme sociale?

Aş… aş vrea un sfat, profesore.

Un sfat?… Crescenzo îşi ridică ochii şi-l privi cu atenţie o secundă, apoi îşi scoase ochelarii, suflă asupra lentilelor şi le şterse cu batista, reluând: Un sfat… Hm… De ce natură?

Nico ezită:

Iată… Aş vrea să ies din Convenţie.

Profesorul Crescenzo nu tresări. El îşi şterse până la capăt lentilele şi aprinse o nouă ţigară, a patra de la venirea lui Nico.

Să nu te aştepţi să-ţi fac complimente, spuse el. Te-ai gândit bine la hotărârea pe care vrei s-o iei?

Mă gândesc de o bună bucată de vreme.

Ascultă-mă. Gândeşte-te la asta, dacă vrei. Dar mulţumeşte-te cu gândul. Nu lua niciodată o astfel de hotărâre.

Nico surâse:

Spuneţi-mi, profesore: de câţi ani nu mai faceţi parte din Convenţie?

De când? Dar n-am făcut parte niciodată. În 74, când vechile asigurări sociale au decis să se modernizeze şi să adopte noi structuri, mi-am făcut micul meu examen de conştiinţă – şi nu m-am lăsat dus. Nu pentru bani. De altfel, la început, cotizaţiile lunare nu erau prea ridicate. Dar, vezi dumneata, nu m-am pretat niciodată la vreun şantaj sau la vreo constrângere. Aşa că am refuzat din principiu. Şi am greşit.

Într-un cuvânt, aţi regretat?

Profesorul se ridică, deschise un mic dulap în perete şi se întoarse la masă cu două pahare şi o sticlă de whisky.

Ascultă-mă cu atenţie, spuse el, turnând băutura. Am fumat totdeauna patruzeci de ţigări pe zi şi am băut tot ceea ce-mi plăcea. N-am ţinut niciodată regim. N-am făcut cură de calciu, nici de raze, nici de întăritoare. Absolut nimic! Habar n-am de pastilele, pomezile şi celelalte porcării cu care sân- teţi obligaţi să vă burduşiţi buzunarele. Am economisit destui bani. Apartamentul, cărţile, covoarele, obiectele de artă… Fără îndoială că nu le-aş fi avut dacă ar fi trebuit să cotizez în fiecare lună la C.G.M. Dar asta nu înseamnă că n-am avut de suferit. Da, tinere, dumneata nu poţi să ştii ce simţi când te trezeşti brusc dintr-un coşmar, în toiul nopţii, acoperit de o sudoare rece. Şi nu ştii nici despre creşterea înceată a fricii, despre continua şi corosiva nelinişte care te asaltează, de teama care ţi se strecoară în fiecare gând. O teamă perpetuu prezentă, totdeauna gata să-ţi tulbure fiecare minut de fericire, fiecare clipă de linişte. Şi asta nu-i literatură, tinere! E prea multă vreme de când adorm în fiecare seară cu groaznica anxietate că mă voi trezi bolnav, fără ca un câine de doctor să poată veni să mă vadă şi să-mi prescrie un tratament şi medicamentele necesare.

Nico deschise pe jumătate gura, ca şi cum ar fi vrut să vorbească, dar profesorul reluă:

Nu, să nu-mi pui întrebarea stupidă care mi se pune de obicei. Ştii doar de ce a trebuit totdeauna să renunţ, deşi împotriva dorinţei mele, la împăcarea cu C.G.M.-ul. În caz de reintegrare, sau de adeziune tardivă, trebuie să plăteşti cotizaţia pe toţi anii din urmă, plus o amendă înnebunitoare. În total, o sumă imposibil de strâns. Gândeşte-te bine la asta, prietene. Nu lua o hotărâre nechibzuită. O dată ieşit din Convenţie, nu te vei mai avea decât pe dumneata însuţi drept medic, nu vei mai putea recurge decât la bunul simţ şi intuiţia dumitale. Şi la noroc, desigur! Mai ales la noroc.

Da, dar aş fi liber, suspină amar Nico. Aş putea să-mi cumpăr imediat un levacar şi o mulţime de alte lucruri. Şi apoi… apoi n-aş mai fi obligat să mă supun regulamentelor, controalelor imbecile, fanteziilor acestor tipi buni de luat la palme, care te pipăie ca să vadă dacă ţi-ai pus sau nu maieul.

Prostii, spuse Crescenzo. Prostii… Ce facem cu partida noastră?

Nico împinse cutia de şah.

Trebuie să-mi uşurez sufletul, profesore. Nu mai pot suporta. Eu… eu nu înţeleg cum a putut guvernul să aprobe înfiinţarea unui organism ca C.G.M.-ul. Nu înţeleg nici cum a putut acesta să se impună şi să dicteze după placul său condiţii pur şi simplu abuzive, fără ca nimeni să fi spus vreodată: „Destul! Să sfârşim odată cu această tâmpenie şi să revenim la sistemul dinainte“. Ştiu foarte bine că acum cincizeci de ani medicii aveau o viaţă uşoară, chiar dacă nu erau milionari. Când cineva nu se simţea bine, chema pe unul dintre ei şi îi plătea vizita, aşa cum se plăteşte orice alt serviciu. Astăzi, lucrurile se petrec altfel: plăteşti când eşti sănătos, cu singura satisfacţie că nu mai ai nimic de plătit când te îmbolnăveşti. Este un non sens absolut idiot, un abuz de putere, o aberaţie a epocii noastre de smintiţi…

Nu, prietene, nu e o aberaţie. Este un sistem care era în vigoare încă acum cinci mii de ani.

Cum?

Mi-am luat doctoratul în istorie, aşa că dacă-ţi spun asta… Vezi dumneata, ţăranii din Manciuria de acum cincizeci de secole nu credeau de loc în ştiinţa medicilor lor. Şi, de altfel, aşa a fost totdeauna, în toate epocile şi în orice ţară. De obicei, medicul are tendinţa de a profita de boala clientului său. Cu cât ea durează mai mult, cu atât onorariul său e mai mare. Să vorbim pe şleau: chiar când buba nu e foarte gravă, un medic fără scrupule scoate de pe urma ei beneficii substanţiale. El începe prin a prescrie asta şi aia, poate chiar comprimate care n-au absolut nicio legătură cu boala. Te-ntoarce pe faţă şi pe dos, te ascultă şi te vizitează dimineaţa şi seara. Bun! Dar iată că într-o zi un ţăran chinez s-a plictisit să se lase dus de nas. „Am să te plătesc atunci când am să fiu complet vindecat, i-a spus el medicului său. Şi am să-ţi dau o mică sumă în fiecare lună, atâta timp cât am să fiu sănătos. Dar dacă am să mă îmbolnăvesc din nou, n-ai să mai primeşti nici bani, nici orez. N-ai să mai primeşti nimic tot timpul cât am să fiu bolnav”. Medicul acceptă propunerea şi, de a doua zi, ţăranul era pe picioare. Pricepi? Iar noi n-am înţeles decât cu o întârziere de cinci mii de ani că e mai avantajos să mizezi pe setea de câştig decât pe onestitatea profesională…

Nico păli:

Dar atunci… Atunci aprobaţi C.G.M.-ul, îi daţi dreptate, apăraţi sistemul!

Da, dar condamn procedeele care l-au făcut să degenereze. Înţelepciunea chinezească ne dăduse formula cea bună, dar cupiditatea occidentală a stricat totul. Era de prevăzut. Şi ar fi trebuit să împiedicăm de la început ca clica medicilor să devină atât de puternică. Ar fi trebuit de asemenea ca legea să fixeze tarife echitabile. Şi apoi, mai ales, n-ar fi trebuit să îngăduim niciodată zeului inoportun al esculapilor noştri moderni să intervină încet, încet în viaţa personală a fiecăruia şi să ne înăbuşe. Orbi sau obtuzi, legislatorii noştri n-au văzut nimic din toate astea. Sau dacă au mirosit cum stau lucrurile, cineva a desfăcut baierile pungii şi legea a fost totuşi votată. La începuturi, era un delir. Eşti prea tânăr, n-ai cum să ştii, dar erau oameni, pe atunci, care alergau la consult de patru ori pe zi, numai pentru plăcerea de a se dezbrăca în faţa unor bluze albe. Medici totdeauna amabili, totdeauna binevoitori. Având un cuvânt agreabil pentru toată lumea, pentru isterici, incurabili, bolnavi închipuiţi. Şi apoi erau nebunii, cei care nu-şi menajau de loc sănătatea, „pentru că dacă ne îmbolnăvim, medicii sunt aici ca să ne vindece într-o clipită”. C.G.M.-ul a sfârşit prin a se sătura până peste cap. Şi, din organizaţie strict curativă cum era, n-a întârziat să devină de asemeni – şi mai ales – preventivă. Astfel încât medicii să lucreze mai puţin şi să câştige mai mult, bolile să devină mai rare şi încasările infinit mai importante…

E o ruşine, o adevărată ruşine!

Tinere prieten, acuzaţiile nu slujesc la nimic. Aşa cum spunea un istoric din secolul al XVI-lea, „se cuvine să examinăm realitatea efectivă”. Metodele pe care le aplică astăzi C.G.M.-ul sunt fără îndoială abuzive, dar în niciun caz fanteziste. Din clipa în care acceptăm tutela Convenţiei, nu trebuie să ne mai mirăm că ea face totul pentru ca temperatura corpului nostru să nu depăşească nici odată 37°.

De acord. Dar guvernul? De ce nu intervine?

Pfui! ricană profesorul. Se ştie că, de când e lumea lume, guvernul este totdeauna pe deplin devotat claselor posedante. De altfel, el este o emanaţie directă a puterii banului. Şi sarcina lui este’ de a apăra capitalul. Nu-i nimic de râs: bogăţia, astăzi, se află în mâinile C.G.M.-ului, ale constructorilor de levacare, ale cântăreţilor – autori – compozitori de muzică uşoară…

Ah, nu-mi vorbiţi de cântece! îmi petrec zilele descâlcind litigii muzicale.

Dar profesorul se pornise. Şi cuvintele îi ieşeau acum din gură în ritmul sacadat al unor rafale de mitralieră. Nico nu mai reuşea să-l urmărească.

Grupul cel mai puternic este al medicilor, continuă imperturbabil Crescenzo. Atât de puternic, încât a reuşit să domine până şi Biserica. Totdeauna a existat o tensiune între medicină şi religie, între cei care îngrijesc trupul şi cei care îngrijesc sufletul, între cer şi pământ. Astăzi, balanţa pare să se încline net de partea trupului şi a pământului. Lumea e cuprinsă de o asemenea frenezie de a trăi, încât nu mai are timp să-i asculte pe preoţi. Trupul a câştigat bătălia sa ideologică, iar medicul bătălia sa financiară. El este şeful, stăpânul absolut, cel care posedă ambele chei…

Nu vă înţeleg prea bine, profesore.

Glumeam, băiete. Vorbeam ca să mă aflu în treabă. Se murmură totuşi că treizeci şi cinci la sută din pachetul de acţiuni al Industriilor de Automobile Reunite se află în mâinile C.G.M.-ului. Sunt puternici, prietene. Sunt puternici. Deţin cele două chei: sănătatea şi levacarul, cele două preocupări majore ale omului modern. Eşti liber, dacă vrei, să-ţi cauţi evadarea în patosul şansonetei, acest opiu dăruit cu atâta generozitate maselor muncitoare, pentru a le abrutiza şi mai mult şi a le împiedica să se gândească la lucrurile într-adevăr importante. Acestea fiind zise, sunt convins că C.G.M.-ul a pus mâna şi pe editurile muzicale.

Profesorul izbucni în râs, un râs înfundat care-l făcu pe Nico să tresară, apoi exclamă:

Esculapocraţie! Es-cu-la-po-cra-ţie! Şi râdea, cu dinţii strânşi. Râdea…

Sâmbătă. Sâmbătă dimineaţa, ora nouă. Roma e frumoasă, într-adevăr frumoasă, numai turnuri ascuţite şi cupole, cu cerul său albastru deschis şi zborurile sale de rândunele care se avântă din înaltul clopotniţelor. Aerul miroase a pin şi a mentă. Cheiul Tibrului, aici, nu are nici piste de plastovitrex, nici trotuare rulante. Nu trec nici măcar helibuzele. Străzile vechii Rome care nu s-au schimbat de o sută de ani, ca şi cheiul acesta, sunt încă numeroase.

Doris merge fără grabă, cu geanta atârnând pe umăr, cu un mic tranzistor în mână. Biroul nu mai există, e închis. Toate au dispărut, ca nişte fantome: oameni şi lucruri, maşina de scris, hârtia timbrată, scrisorile copiate, ştampilele de cauciuc. Notarul a murit. E mort până luni. Şi, în aceste două zile, ea nu va mai trebui să suporte vocea lui la fel de scrâşnită ca aceea a unui ferăstrău, nici dispoziţia lui schimbătoare, nici oboseala, nici plictisul.

Nico o aşteaptă la intrarea în staţia drumului de fier subteran spre Castelli. A venit mai devreme. Se plimbă în sus şi-n jos, se opreşte o clipă în faţa unei florării, traversează şoseaua, se sprijină de parapetul podului, priveşte în jos: Tibrul îşi derulează panglica de aur lichid; o barcă cu motor iese de sub o arcadă, se îndepărtează rapid şi omuleţul de la bordul ei pare de tinichea.

De-a lungul cheiului, platanii îşi arată frunzele încă diafane, ciorchinii de muguri şi trunchiurile lor albe şi albastre-deschis se întind ca nişte animale la trezirea dintr-un somn îndelungat. Lui Doris îi place să-şi plimbe mâna pe scoarţa lor aspră şi să mângâie, mergând, nodurile şi asperităţile lemnului, să simtă că în afară de ciment, plastic şi oţel mai există şi misterul viu al plantelor – un fapt în sine – şi că nu datorează nimic industriei oamenilor.

Şi iată, ea descoperă că e într-adevăr primăvară. Atunci, în lumina cheiului, care i se pare dintr-o- dată deosebită, ea începe să meargă mai repede, să alerge aproape. S-ar spune că ţine strânsă la piept emoţionanta ei descoperire…

Nico!

El e încă palid, cu faţa trasă. Dar, cu toate că încercănaţi, ochii lui strălucesc mângâietori. Ea îi priveşte mâinile, le recunoaşte: un cuib de tandreţe, o certitudine.

Nico o ia de braţ şi se îndreaptă în direcţia opusă staţiei drumului de fier subteran.

Ce este? Vreo piedică? Să nu-mi spui că nu mai mergem la Castelli.

Nico se opreşte în faţa unui chioşc.

Să bem o cafea, spune el şi începe să fluiere, să bată toba cu degetele pe zaharniţă, să privească plafonul şi tubul de neon violet care aleargă de-a lungul pereţilor.

Dar în fine, ce facem? Mergem sau nu la Castelli?

Desigur, desigur. Bem cafeaua şi plecăm.

El priveşte în stradă, cu ceaşca la gură. La marginea trotuarului e un levacar, un utilitar roşu, nou-nouţ.

Iată ce ne-ar trebui, suspină el, arătând cu bărbia spre levacar. Asta-i altceva decât metroul! Peste douăzeci de kilometri pe sub pământ, ca sardelele…

Doris clatină din cap:

Te rog, Nico, nu începe iar…

Ies amândoi. Dar el rămâne puţin în urmă, dă ocol levacarului, îl mângâie cu ochii, apoi pune mâna pe port-bagaj.

Straşnic de frumos, spune el. Ce crezi?

Da, e frumos. Dar acum să ne grăbim. Altfel n-o să mai găsim locuri pe banchete.

Iţi place cu adevărat?

O mică legătură de chei! Nico agită ostentativ o mică legătură de chei, i-o scutură sub nas şi râde:

E levacarul meu!

Doris începe şi ea să râdă:

Nebunule! Te ţii de glume mereu!… Dar când el vâră una dintre chei în broască şi deschide portiera, ea spune uluită: Dumnezeule! Ce-i cu povestea asta?

Urcă!

Nu. Întâi explică-mi.

Hai, urcă! Am să-ţi povestesc totul.

Doris ezită, încearcă cu neîncredere umplutura scaunelor, priveşte maneta schimbătorului de viteze, pedalele. El a întors cheia şi luminiţele verzi şi roşii de pe tabloul de bord s-au aprins. Nico e absolut comic la volan. Nu pare adevărat. Şi desigur că nimic nu-i serios! Acum o să coboare, o să spună că era o glumă şi o să-şi ceară scuze. Va fi obligat să admită că era o glumă de prost-gust…

Ei, ce aştepţi?

Doris nu se simte la largul ei. Picioarele îi tremură. Urcă cu gesturi stângace. Se prăbuşeşte aproape în scaun şi nu ştie cum să închidă portiera.

Frumos, hai? Nou-nouţ. Şi are de toate! Uite radioul. Asta e încălzirea. Asta-i pentru topit gheaţa. Plafoniera, buzunarul pentru ziare, climatizarea… Şi aici e locul pentru picup. Am să-l pun îndată ce am să strâng nişte bani.

Dar atunci… Atunci e într-adevăr al tău?

Al cui vrei să fie? Poate al lui tata-mare?

Nico ambreiază ca un debutant şi levacarul ţâşneşte şi demarează cam brutal. Dincolo de parbriz, soseaua pare un teatru: trecătorii merg repede, foarte repede; sunt chiar nostimi, ca nişte marionete cu resorturi.

Te rog, Nico. Explică-mi…

Levacarul s-a strecurat în mijlocul traficului. Nico conduce cu o atenţie încordată: întoarce din când în când capul, pândeşte neliniştit încrucişările, frînează, accelerează din nou, derapează la cotituri şi trece la un fir de păr de trotuarul din faţă.

Nico!

Ssst!

Levacarul e minuscul, un fleac în definitiv, dar el strânge volanul ca şi cum ar fi cârma unui vas cu trei catarge. Curând ajung la periferie, apoi oraşul se sfârşeşte. Imobilele sunt mai rare, încep să se arate uzinele şi pajişti cu iarbă puţină se etalează între ultimele grupuri de case, ca tot atâtea covoare roase şi pline de găuri.

Drumul e larg, cu patru piste. Levacarul goneşte repede, cu motorul torcând uşor. Acum, Nico e liniştit, îşi aprinde o ţigară.

L-au avut ieri, spune el. La prânz.

Ce anume, ieri?

Rezultatul analizei.

Doris pocneşte din degete:

Acum înţeleg totul. I-ai dus, nu-i aşa? Ai scăpat de amendă şi atunci ţi-ai cumpărat levacarul cu banii puşi de-o parte. Dar n-aveai destui. Cine ţi-a dat restul, pentru avans?

Nimeni! Am avut deajuns. Am semnat două zeci şi patru de poliţe de patruzeci de mii…

Eşti nebun de legat! Ţi-ai făcut socotelile de nu ştiu câte ori şi ştii bine că nu vei putea plăti niciodată astfel de poliţe.

Ba da. Ascultă-mă, Doris. M-au avut, înţelegi? Analiza era pozitivă. Maimuţoii ăştia aleargă tot timpul după lovele. Voiau să le plătesc amenda într-o lună. Dar s-au înşelat amarnic. Am văzut roşu în faţa ochilor. La gândul de a le da toate economiile mele, la gândul că trebuie să pornesc iar de la zero…

Ce-ai făcut, nenorocitule?

Mi-am reziliat contractul. O frumoasă scrisoare recomandată cu chitanţă de primire. Şi acum, gata! Am ieşit din Convenţie, fac ce vreau. Sunt liber!

★

Petrecură toată dimineaţa certându-se, sprijiniţi de balustrada Vilei Aldobrandini, sub un soare alb, orbitor ca un soare de vară.

Aproape peste tot erau afişe publicitare şi avizuri pentru public:

NU PREA MULTE PLIMBĂRI!

MU RĂMINEŢI PREA MULT SUB COPACI:

UMEZEALA!

INAMICUL PUBLIC NUMĂRUL UNU.

Ascultă, reluă Nico arătând spre afişe, crezi cu adevărat că un om poate să suporte toate astea? Eu nu mai puteam, Doris.

Cuvintele lui erau pline de resentiment şi de furie. De două ore debita aceleaşi lucruri, aceleaşi vagi reproşuri, repetate de atâtea ori. Ea obosise. Nu mai avea puterea să-i răspundă, să-i spună că nu procedase bine, că făcuse o teribilă imprudenţă.

O ceaţă albastră urca la orizont, ascunzându-le marea, lanţul de coline şi oraşul îndepărtat. Un fel de muzică se auzea printre stejarii din parc. Note ascuţite, filate, triluri, rulade. Un zgomot de voci vechi şi magice. Murmure.

Doris nu răspunse. Îşi petrecu braţul pe sub cel al lui Nico, îşi rezemă capul de umărul lui şi îi surise. Era obosită, nespus de obosită. Nu mai avea chef să gândească, să discute, să ştie cine avea dreptate şi cine nu – pe soarele ăsta… Era atât de bine să te abandonezi coborârii de-a lungul bătrânului drum tăiat în tuf vulcanic, într-un conglomerat de pietre poroase, de pământ negru şi de argilă.

Când Nico urcă din nou în levacar, îi venea să plângă. O pornire absurdă, dar fără ură şi amărăciune. Îndoielile, neliniştile, nesiguranţa zilei de mâine, toate acestea nu i se păreau acum mai importante decât scamatoriile cu cărţi de joc al căror secret îţi sare în ochi, sau decât ghicitorile copilăreşti.

Pipăi nilopielea scaunului, îşi trecu degetul peste montura de cauciuc a parbrizului şi întoarse comutatorul dispozitivului de climatizare.

Radioul merge?

Mai întrebi? E nou!

Nico întoarse butonul. Doris se rezemă de spătar, închise ochii şi se lăsă legănată de muzică, de torsul motorului şi, la viraje, de balansul amortizat al le- vacarului. S-ar fi zis că Nico conduce în ritmul orchestrei. El îi făcu cu ochiul. Doris încercă să-i răspundă la fel, dar nu izbuti decât să facă o strâmbătură nostimă de copil mic. Şi Nico izbucni în râs.

Goneşte, nu? spuse el, privind tabloul de bord. Şi asta încă nu-i nimic, pentru că e în rodaj. Peste o lună are să-i depăşească pe toţi.

Ajunseră la ţară foarte repede. O paiaţă clătina din cap deasupra intrării unui bufet, indicând cu arătătorul unei mâini enorme un afiş în formă de inimă:

„KRON“!

BĂUTURA TONICA DECAFEINATA

Ei bine, eu am să mă cinstesc cu o cafea tare! În sănătatea C.G.M.-ului!

Nico intră apoi într-o dugheană care mirosea a piper şi a mirodenii şi ieşi cu pâine de ţară, un cornet cu măsline, friptură de porc şi murături.

Să mergem, spuse el. Vreau să mănânc în aer liber, sub un umbrar, într-un colţ unde nu există afişe.

Levacarul porni din nou spre Grottaferrata, pe drumul mărginit de vile colorate în verde pastel, ocru, cărămiziu. Nico traversă orăşelul, coti la dreapta, pe lângă mănăstire, şi se opri în faţa unei bojdeuci cu pereţii crăpaţi, murdari de mucegai. Ferestrele erau înguste, cu vechi gratii de fier roşietice, iar uşa întredeschisă era căptuşită cu ferecă- turi şi zăvoare ruginite.

Înăuntru nu era nimeni. Încăperea era plină de sticle, damigene, grămezi de tuburi de plastic, unelte.

Îl strigară pe patron. Le răspunse un mormăit din pivniţă. Aşteptându-l, Nico privea legăturile de usturoi atârnate de tavan şi ghirlandele de mici ardei roşii agăţate peste tot.

De necrezut! repeta el. Priveşte masa asta şi pereții ăştia murdari şi mucegăiţi. Îmi vine să-i mângâi.

Cârciumarul urcă, cu o balercă pe umeri. Scoaseră o masă şi o aşezară lângă o boltă de plante agăţătoare. Nico desfăcu pachetele. Apoi se aplecă asupra mesei.

Miroase a vin, chiar a butoi, spuse el. Apleacă-te şi tu un pic şi-ai să vezi ce miros plăcut de butoi.

Doris se aplecă, vrând să-i facă plăcerea.

Poţi să-i socoteşti abrutizaţi, dacă vrei, spunea Nico între două înghiţituri. Asta nu-i împiedică să trăiască după moda veche. În aer liber. Şi ei ştiu ce mănâncă şi ce beau. Noi, da, noi suntem nişte cretini ridicoli care trăim în oraşe, în putoare şi zgomot.

Era încă una dintre ideile lui fixe. O altă diatribă inutilă. Doris îl lăsă să vorbească, aşteptând răbdătoare să se calmeze. Aşa era Nico; ea îl cunoştea bine. Era de ajuns să nu-l contrazici şi violenţa lui se potolea foarte repede, vocea îi scădea cu o octavă, redevenea tandră, liniştită. Ca acum:

Ascultă! Ce facem după aceea? Vrei să mergem la lac? Se pare că la Nemi sunt fragi. Dar poate că nu-i adevărat. Mai bine să mergem la Tuscolo. Acolo e o pădure magnifică. Şi nici nu e prea departe.

Voia să-i mai dea de băut lui Doris. Dar ea respingea paharul râzând, cu exclamaţii şi fraze neterminate. Nu eţa obişnuită cu vinul şi puţinul pe care-l băuse i se urcase la cap.

De departe, cârciumarul îi făcu un semn. Un semn de prevenire. Dar Doris nu mai ştia prea bine unde se află şi nu-şi dădu seama de primejdie decât când omul C.G.M.-ului apăru în spatele lui Nico.

Avem o vizită, spuse ea, încet.

Nico tocmai dădea paharul pe gât. Îşi şterse gura cu dosul mâinii şi întoarse capul.

Costum purpuriu, placă, brasardă, pălărie cu termometru, higrometru şi reactive. Întreaga panoplie! Trebuia să fie un tip teribil de chiţibuşar.

Vă cer iertare… Omul C.G.M.-ului era foarte amabil: O simplă formalitate. Levacarul acesta…

E al meu…

Nou, nu-i aşa?

Cu totul nou. Mi-a fost livrat ieri.

Şi cum conduceţi? Probabil ca un începător.

Exact. Conduc foarte prost.

Bine. Îmi place sinceritatea dumneavoastră, dar ceea ce îmi spuneţi este totuşi foarte grav. Ca începător, după cum ştiţi desigur, trebuie să vă supuneţi unei discipline foarte stricte… Arătă spre sticlă şi spre pahare: Sunteţi un pericol public, dragă domnule, chiar dacă vă simţiţi foarte bine. Ar trebui să vă supravegheaţi mai mult şi să sacrificaţi mai puţin pe altarul lui Bachus.

Omul C.G.M.-ului se căută prin buzunare, scoase o cutie de plastic, o deschise şi luă din ea o bobiţă albă, mare cât o alună, pe care i-o întinse lui Doris:

Vă rog s-o ţineţi în gură treizeci de secunde.

O clipă! Eu conduc şi ea n-are nimic de-a face cu povestea asta. Stai liniştită, Doris… Privirea lui Nico se asprise: Ea nu e beată. Nu bea niciodată vin, numai apă. I se poate verifica procentul de alcool imediat. Dar bula albă, asta nu! Nu văd pentru ce ar trebui să satisfacă micile dumneavoastră fantezii. Făceţi-mi plăcerea de a vă împacheta reactivele şi de a o şterge. Afară!

Omul C.G.M.-ului încasă lovitura, dar îşi reveni imediat:

De acord. Să spunem că domnişoara e în regulă. Dar dumneavoastră? Sunteţi beat, dragă domnule, şi pot s-o dovedesc. Poftim!

Puse bobiţa albă lângă pahar. Nico începu să râdă:

Vreţi s-o sug? Imediat!

Ii făcu cu ochiul lui Doris, puse reactivul în gură şi-şi aprinse o ţigară. Apoi îşi umplu iar paharul. Controlorul păli, îşi consultă ceasul, silindu-se să-şi păstreze calmul.

Să vedem, spuse el.

Nico scuipă mica bulă pe masă. Semăna acum cu o cireaşă.

Eram sigur, spuse omul C.G.M.-ului, cu un aer triumfător. V-aţi învârtit de-o amendă, dragă domnule.

Nico clătină încet din cap:

Aţi greşit adresa. Puţin îmi pasă: nu fac parte din Convenţie. Şi izbucni în râs.

Chipul controlorului deveni pământiu:

Incredibil! Trebuia să-mi spuneţi imediat.

Nico ridică din umeri:

Rezilierea datează doar de ieri… Scormoni prin buzunare, îşi scoase actele şi le înşiră pe masă: Puteţi lua cunoştinţă şi chiar verifica, dacă vă amuză.

Jignit, omul C.G.M.-ului se îndepărtă cu coada între picioare. Doris râdea, dar un gest obscen al lui Nico la adresa controlorului o şocă şi o făcu să tresară:

Lasă, ajunge!

Era însă foarte veselă şi nimic nu putea să-i întunece buna dispoziţie. Începu iar să râdă. Întinse braţul şi îi puse coarne. Pumnul ei întins părea un melc mare.

Dă-mi să beau. Nu e o zi ca toate celelalte…

Vocea îi era cam răguşită, amintind-o pe aceea a actritelor care joacă roluri de femei bete. Şi Nico, îmboldit de o bruscă bănuială, simţi îndată o nevoie irezistibilă, o dorinţă nebunească de-a cunoaşte adevărata natură a lui Doris, ca şi cum ea i-ar fi ascuns-o totdeauna, ca şi cum, luni de-a rândul, n-ar fi făcut decât să-i joace comedia tinerei fete bine crescute.

Îi turnă vin, fără să-şi ia ochii de la ea. Dar, privind-o cum bea, i se făcu ruşine de el însuşi.

Plecară aproape imediat.

Şoseaua era veche, asfaltată. Levacarul se zdruncina, motorul său gâfâia din greu, pe sub un şir de bolţi înverzite prin care se zăreau, din când în când, coline de smarald şi văi întinse leneş la soare. Apoi, după o lungă succesiune de viraje abrupte, drumul se întrerupse brusc la intrarea într-un fel de mare piaţă încinsă cu balustrade. Nu era aproape nimeni. Doar trei sau patru levacare parcate la umbra castanilor.

Nico începu să fugă, căţărându-se pe o potecă foarte abruptă. Doris îl urma cu greu, cu geanta pe umăr şi tranzistorul în mână. Un platou care se scălda în văzduh. Iarbă, tufişuri, mari pete de umbră şi de lumină. Şi ruine. Se înălţau din iarbă, aspre şi prăbuşite, ca nişte sfincşi prevestitori. Valea se întindea la picioarele lor, numai vii şi livezi de măslini, depărtată, adâncă, imensă. Şi profilul lui

Nico se contura la marginea abisului, pe fondul colinelor albăstrii.

Doris scoase un strigăt puternic. Fără niciun alt motiv decât pentru a-şi dovedi sie însăşi că e vie, pentru a regăsi, de asemenea, timpul care se oprise, pentru a nu muri în ora spulberată, în grandioasa frumuseţe a peisajului.

Deschise tranzistorul la maximum. Dar muzica, deplasată, ridicol de nesatisfăcătoare, părea grotescă… Erau acolo vestigiile unui teatru antic. Încercară să danseze pe treptele ruinate, acoperite cu muşchi. Nico o strângea să-i taie răsuflarea. Muzică. Dans. Un ritm perfid, căruia trebuia să i te supui. Doris abia îl auzea pe cântăreţ, un fel de castrat care fila notele pentru a le prinde mai bine în laţurile siropoase ale şansonetei sentimentale. Ar fi trebuit cu totul altceva! Era o clipă unică. Nico nu putea s-o irosească prosteşte în aceste jocuri plicticoase şi sterile.

Vino! spuse el. Să plecăm, Doris. Vino!

Vocea lui era de nerecunoscut.

O cărare albă era aproape. O cărare pietruită, cu muşchiâl crescând printre lespezi. Când o luă de mână, Doris nu i se împotrivi de loc. Cărarea se pierdea sub o lungă boltă de ramuri îmbrăţişate, de frunze translucide şi strălucitoare.

Era întinsă lângă el, pe un pat de muşchi, într-un fel de mare cuib pufos şi participa la beatitudinea vegetală pe care o exalau plantele şi florile de soc.

Ascultă…

El nu mai sfârşea s-o strângă în braţe, să-i repete acelaşi cuvânt: „Ascultă… Ascultă…“ Nu găsea nimic altceva să-i spună. Şi se agita, se tăvălea pe muşchi, strângând-o mereu la piept. Până la urmă, o păţi. Un fir de sârmă ghimpată care ieşea pe ascuns din pământ: două zgârieturi pe gât, la ceafă, o tăietură care cobora până pe piept.

Dar el continua s-o strângă, ca un nebun. Nici nu-şi dăduse seama că se zgâriase. Nu simţi durerea decât după aceea, când, obosit, se întinse în fine pe spate.

*

Un cântec vorbeşte de „dimineţi trandafirii”. Altul celebrează „noaptea, miresmele şi umbrele ei, soarele limpede al mărilor de vară“. Un altul încă, cum nu se poate mai banal, spune povestea unei „mari iubiri, mari iubiri pierdute pentru totdeauna”.

Nimic altceva. Radioul ăsta blestemat e lipsit de imaginaţie. Şi toată ziua e la fel. De la deşteptare, cântece, publicitate, cântece, cântece. Emisiuni pentru arieraţi. Şi iar publicitate, un slogan izgonindu-l pe altul: aer condiţionat, levacare, frigidere, omul modern utilizează asta, foloseşte aia, C.G.M.-ul… Un lung şir de comunicate şi avize. Diverse.

Doris închide aparatul, agasată, isprăveşte cu aranjatul coafurii, rămâne o clipă în faţa oglinzii, se studiază din profil, îşi fardează ochii şi buzele după criterii misterioase.

Când i se telefonează pentru a i se spune că Nico nu se simte bine, izbucneşte în râs:

Oh, vă rog! Spuneţi-i lui Nico să nu facă pe prostul. Nu se prinde.

De la celălalt capăt al firului i se răspunde calm, cu seriozitate. Doris are un moment de ezitare:

Ascultaţi, tocmai mă pregăteam să ies. Trebuie să mă duc la birou. Spuneţi-mi dacă e o farsă.

Dar celălalt insistă. Doris pune receptorul în furcă.

Cine era? întreabă maică-sa, vârându-şi capul prin deschizătura uşii.

Nimic important. Nico, care făcea pe prostul.

Îşi bea cafeaua cu lapte în picioare, lângă reşou.

O cuprinde îndoiala: „Nu, nu e posibil. Ieri seară, când ne-am despărţit, se simţea foarte bine. Am să i-o fac şi eu, imediat: am să-i telefonez la minister şi am să-i spun că plec în America.

Dar puţin mai târziu, pe stradă, în staţia helibuzului, îndoiala o asaltă din nou. Şi ea rămase pe trotuar, buimacă, privind oamenii care-şi dădeau coate ca să urce. Apoi aşteptă ca vehiculul să pornească, traversă şi-l luă pe cel care mergea în direcţia opusă, spre Nico.

Urcă în goană cele patru etaje şi sună furioasă: „Ce cretin, îşi spunea ea, ce cretin! Dar ai să mi-o plăteşti! Să mă obligi să fac o asemenea cursă degeaba….“

Îi deschise un domn în vârstă, în halat.

Intraţi, spuse el cu voce joasă. Numele meu e Crescenzo. Locuiesc în apartamentul vecin. Eu v-am telefonat.

Doris deveni palidă ca o moartă.

Apartamentul lui Nico nu era prea mare: dormitor, baie, bucătărie şi salonaş. Un apartament de burlac. Crescenzo o împinse în camera de alături.

Dar ce are? Ce s-a întâmplat?

Profesorul îşi desfăcu larg braţele:

Greţuri, ameţeli. Vomează de azi-dimineaţă. Apoi a avut crampe în tot trupul. I-am dat un calmant. Acum doarme. Nu-l treziţi.

Nu-i adevărat. Nico nu doarme: un geamăt lung se aude dinspre culoar. Doris se precipită în dormitor. El stă în capul oaselor pe pat şi-şi ţine strâns coastele, genunchii, muşchii, coapsele. Ochii lui par să implore, fruntea îi e acoperită de sudoare, faţa trasă. Apoi începe să se zvârcolească de durere. Cere apă, ceva de băut. Trupul lui se cabrează, ca şi cum ar fi străbătut de descărcări electrice. Şi din nou acest lung vaiet sfâşietor. Doris e incapabilă să scoată măcar un cuvânt. I-e teamă să-l atingă. Nu ştie ce să facă. Picioarele îi tremură. E pe punctul de a leşina. Se sprijină de dulap.

Trebuie să facem ceva, îi spune ea profesorului. Să chemăm un medic, pe cineva…

Ea ştie foarte bine că nu e posibil: Nico nu mai face parte din Convenţie de vineri şi dispensarul de cartier a fost desigur înştiinţat. E inutil să telefonezi; nimeni nu va veni, nimeni nu se va deranja. Chiar dacă plângi. O cerere de reintegrare ar fi zadarnică. În afară de amenda prevăzută în acest caz, sunt necesare trei zile numai pentru demersuri, apoi încă o zi, poate chiar două, înainte ca o nouă fişă cu numele tău să ajungă la dispensar. Şi atâta vreme cât totul nu e în regulă, medicul nu se deranjează.

Atunci?

Crescenzo îşi scarpină bărbia, clatină din cap, nehotărât.

Aş avea un medic, spune el. Dar trebuie să vedem dacă vrea să vină. Locuieşte la ţară, la treizeci de kilometri de Roma. Nu mai profesează. De când l-au radiat pentru că a dat îngrijiri unui bolnav neînscris, se ocupă cu agricultura. Dar trebuie să vedem dacă vrea să vină, dacă e gata să rişte închisoarea…

În ochii tinerei fete licăreşte o speranţă.

Profesorul se îndreptă spre telefon, târşâindu-şi papucii. Doris se apropie de pat, luă una dintre mâinile lui Nico într-ale sale şi începu să plângă, murmurând cuvinte fără şir. O clipă, el o privi, contorsionându-se de durere:

Parcă aş avea haite de câini în pântec, haite de câini care mă sfâşie…

Apoi se întoarse pe cealaltă parte gemând, sughiţă şi începu să vomiteze apă. O apă galbenă şi vâscoasă.

Nu e acasă, spuse Crescenzo, revenind. Soţia lui mi-a spus că e la pescuit şi se va întoarce la masă. Am rugat-o să trimită pe cineva să-l anunţe. Am să-l rechem peste un ceas.

Un ceas? Dar nu vedeţi că e grav? A vomat din nou, continuă să tremure şi să se agite…

Atunci fă un lucru. Eşti înscrisă în Convenţie, nu-i aşa? Coboară la farmacie. Aceste comprimate nu slujesc la nimic, ne trebuie altceva. Spune că ai sciatică, lumbago… nu, mai bine nevralgie, nevralgie a cutiei craniene, a trigemenului. Plângi, urlă, și convinge-i să-ţi dea un calmant mai puternic, cel mai puternic pe care-l au.

Doris ezita. Se uita la profesor, apoi la Nico, care se zvârcolea în continuare.

Eu nu pot să mă duc, spuse Crescenzo. Nu fac parte din Convenţie, nu mi-ar da.

Ea ieşi în grabă şi coborî scările alergând. Afară, în stradă, levacarele treceau fără oprire. Imposibil de traversat. Şi pasajul subteran era departe. Ar fi însemnat un ocol inutil, când farmacia era chiar vizavi. Cât timp pierdut! Ea turba. Şi brusc, o slăbiciune, o moliciune în tot corpul, un regret sfâşietor. „Nu, nu e posibil! Nu-i nimic, proasto! Ai să vezi că totul se va aranja. Nu-i nimic!“

Soarele care înfierbântase puternic acoperişul pieţei îi aminti plimbarea la Castelli, desişurile din pădure, râsetele lui Nico… „Nu, nu, proasto, nu-i nimic. Totul se va aranja“.

Când ceru medicamentul, omul în halat alb care stătea de cealaltă parte a tejghelei nu făcu nicio obiecţie. În mod obişnuit, ar fi trebuit o reţetă. Dar Doris era răvăşită. Farmacistul o privi o clipă, apoi îşi coborî privirea şi introduse tichetul în casă.

La prânz, maică-sa veni şi ea la Nico. Era foarte furioasă. Nu înceta să dea din cap şi să bombăne:

Ţi-am spus eu! E un nebun. N-ar fi trebuit să ai legături cu el.

Şi Doris răspundea:

Te rog, mamă! Nico poate fi tot ce vrei tu, un om care vorbeşte prea mult, care se ambalează din nimica toată. Dar e un băiat bun. Ce s-a întâmplat nu e din vina lui. N-a avut noroc. Nu mai insista.

Crescenzo făcea naveta dintr-o încăpere într-alta, desfăcându-şi braţele resemnat ca preoţii. Telefonă din nou. Niciun răspuns.

O numărătoare. O numărătoare care-i plăcea mult când era mică… Doris nu înţelege de ce şi-o aminteşte tocmai acum. Maică-sa e încă acolo, în picioare, lângă pat. Pare o curcă ascultând ceva, cu gâtul întins. Din când în când, clatină aproape imperceptibil capul, pentru a sublinia că toate astea nu-i plac de loc.

Nu respiră, spune ea cu o voce neutră. Nu poate… Nu vezi că nu poate să respire?

Dar spune asta ca să spună ceva. Se vede bine că îi e absolut egal.

Crescenzo nu încetează să se agite. Plesneşte din degete, se scormoneşte în buzunare, îşi scoate ţigările, dar le pune imediat la loc, de teamă ca fumul să nu-l deranjeze pe Nico.

Pe la două şi jumătate, mama lui Doris o apucă de braţ şi încearcă s-o ia de acolo.

Să mergem acum, spune ea, pe un ton care nu reuşeşte să-i ascundă proasta dispoziţie. Ai să mănânci în linişte, ai să te odihneşti o oră sau două şi apoi…

Doris face semn că nu vrea, se desprinde brusc şi se întoarce lângă pat.

Faţa lui Nico nu mai e decât un rictus, maxilarele contractate, ochii ficşi, halucinaţi, un fir subţire de salivă i se scurge pe la colţul gurii.

El nu vorbeşte. Au încercat să-l zgâlţâie. Doris a izbucnit în plâns. De pe buzele lui Nico se desprinde doar un lung vaiet înăbuşit, aproape un horcăit care-i acompaniază ritmul respiraţiei.

Crescenzo telefonează încă odată. Dar medicul pescar tot nu s-a întors şi soţia lui spune că l-au căutat zadarnic de jur împrejurul lacului.

Crescenzo o priveşte pe Doris cu un aer vinovat:

Am să încerc mai târziu. Acum mă duc dincolo, să pregătesc ceva…

E şi el obosit. Îşi ascunde numai pe jumătate căscatul, pofta de a fuma o ţigară. Mama tinerei fete, un pachet înfăşurat în satin înflorat, ascunde aproape în întregime lumina care vine de la uşă. Buzele ei de un roşu închis, rujate astfel încât să apară mai cărnoase, dunga de un albastru agresiv care-i subliniază arcul sprâncenelor smulse… O mască, o adevărată mască. Ea tamburinează cu degetele pe chenarul uşii şi suspină. Apoi revine la atac: nu suportă să-şi vadă fiica jucându-se de-a infirmierele.

Şi iată că numărătoarea revine. Numărătoarea pe care Doris o învăţase când era mică. O numărătoare uitată, care nu se mai sfârşeşte şi care revine din- tr-o dată, rechemată prin cine ştie ce asociaţie de idei. O lumină blondă, aurită. O horă de mici rochii albe, o copilărie fericită, zile foarte simple şi care se scurg lin, într-un mod parcă dinainte hotărât.

Timpul se târâie, interminabil. Nu poate fi evaluat. E un flux continuu, care se hrăneşte cu secunde, o lungă torpoare din care nu răsar decât gânduri amare.

Doris e singură. Maică-sa a plecat în sfârşit. Crescenzo trebuie să fie într-o altă cameră. Dormitorul e acum o fântână de tăcere, o tablă de şah cu alternanţe de umbră şi de penumbră. Nu se mai aude decât tic-tacul deşteptătorului şi acest lung vaier înăbuşit, mereu acelaşi, monocord, monoton. Un nechibzuit, un veşnic nemulţumit. Asta e Nico. Un amestec de bine şi de rău, de generozitate şi încă- păţânare, de drăgălăşenie şi egoism. Un băiat fără noroc. Să ieşi din Convenţie şi, imediat după aceea, lovitura asta! Nu o mică gripă, nu o răceală, sau altă prostie asemănătoare. Nu, o boală veritabilă, cu „b“ mare, fără îndoială o infecţie, ceva grav, misterios, cu consecinţe poate fatale…

Îşi apropie gura de urechea lui Nico şi-l cheamă pe nume, încet.

El abia simte mâna care-i mângâie fruntea. E foarte obosit, foarte slăbit. Nu mai izbuteşte să-şi adune gândurile. Ca şi cum altcineva şi-ar fi asumat propriile lui senzaţii, şi-ar imagina lucrurile în locul lui şi şi-ar pune, pentru el, probleme fără niciun sens. Pe pereţi, zonele de umbră se destramă şi se recompun cu o incredibilă fantezie: animale, flori, păsări, cristale de gheaţă, figuri geometrice de caleidoscop. Apoi un chip prelung, osos, prinde încet, încet, consistenţă, devine uriaş, pare să se desprindă din perete şi să se apropie de el trecând prin mobile, ca un spectru. E un medic, poartă o bluză albă. Nico vede termometrul din buzunarul de la piept. Vede de asemenea că mâna lui dreaptă, cu degetul mare ridicat, ţine o seringă, gata să-i injecteze serul.

Un râs puternic, un fulger brusc în craniul lui şi chipul dispare. Dar alte siluete se ivesc imediat: un lung şir de bluze albe care ies din colţurile de umbră ale camerei şi se apropie de pat. Unul după altul, medicii se apleacă asupra lui, îl întorc, îl ascultă, fiecare examinându-l cu cea mai mare grijă, fiecare părând gata să-i facă injecţia salvatoare. Dar iată că, dimpotrivă, ei ascund unul după altul seringa la spate şi dispar.

Camera se umple de termometre enorme, gigantice, care ating plafonul cu tuburi cu mercur groase ca nişte ţevi de orgă. Mari zone albe, funebre, mii şi mii de cruci: un cimitir, pustiu sub soare, cu oraşul urlând şi agitându-se dincolo de zidurile lui.

Cineva aprinde lumina. Doris e lângă el, şi Crescenzo. Şi un bărbat pe care nu-l cunoaşte.

Doctorul are să te vindece, acum…

Doctorul… Nico ar vrea să mişte braţul să spună ceva, dar gâtul lui umflat nu lasă să treacă niciun sunet. Îl priveşte pe necunoscut cu ochi neîncrezători.

Doris îl priveşte şi ea pe noul venit. E un personaj bizar, care nu seamănă de loc a medic: îndesat, sangvin, cu obrajii striaţi de vinişoare şi părul cenuşiu tăiat perie. Pare mai curând un negustor sau un comis-voiajor. Or poate că impresia asta se datorează felului în care e îmbrăcat: cămaşă de flanel sub haina descheiată şi pantalon de pânză groasă. Poartă în bandulieră un mare paner de răchită cu capacul găurit, un paner pentru peşte. Îl pune pe noptieră şi scoate trusa.

E un „clandestin”, un medic exclus din C.G.M., un om care riscă închisoarea numai pentru că se află aici, la căpătâiul lui Nico. Doris îi urmăreşte fiecare mişcare. Ea îşi aminteşte energica lui strângere de mână – o mână mare, bătătorită – vocea caldă şi cordială cu care se prezentase, spunându-şi numele şi prenumele false desigur, din precauţie, ceea ce este foarte de înţeles.

Medicul s-a aplecat asupra patului. Acum pipăie fruntea lui Nico, obrajii, îi ridică pleoapele, îi palpează pieptul, apoi îi desface buzele şi descoperă gingiile aproape albe.

Şi asta ce-i? întreabă el, urmărind cu degetul tăietura de pe gâtul tânărului.

Doris e stânjenită. Roşeşte şi murmură:

Un fir de sârmă ghimpată… Sâmbătă, la ţară…

Medicul îşi scarpină obrazul şi reia examenul, minuţios. Doris nu înţelege de ce continuă el să dea din cap. Când îşi deschide trusa şi îl vede pregătind o injecţie, îl apucă de braţ:

Dar ce are, de fapt?

Medicul ridică din umeri:

Nu ştiu nimic. Ar putea să fie tetanos. Dar pot să mă şi înşel. Mă înşel sigur. E vorba mai curând de o banală otrăvire a sângelui. Asta – şi arată seringa plină de lichid – ar putea să-l uşureze. În orice caz, eu nu pot să fac nimic mai mult. Stocul meu farmaceutic e redus la minimum. Dacă e întradevăr o otrăvire obişnuită, suntem salvaţi. Dar dacă din întâmplare… Trebuie să vă spun că n-am ser antitetanic. Şi apoi ar fi oricum prea târziu, nu s-ar mai putea face nimic.

Dar atunci…

Nu vă gândiţi la rău. Am să-i fac această injecţie. În trei, patru ore, temperatura ar trebui să scadă.

Doris îi întoarce spatele, se apropie de fereastră şi priveşte în jos, în curte, un paralelipiped alb murdar în care şiruri de batiste întinse pe frânghii aleargă de la o fereastră la alta.

S-a făcut. Medicul îşi închide trusa şi priveşte în jur, căutând cine ştie ce.

Nu pot să fac nimic mai mult, repetă el.

Şi întinde o mână enormă: un gest stingherit, dezolat.

Crescenzo îl însoţeşte până la palier.

Mie poţi să-mi spui, murmură el. E vreo speranţă?

Un gest, o privire obosită. Un mic semn negativ.

Dar Doris nu ştie. Doris n-a văzut. Ea nu şi-a dat seama de nimic. Ea are încă încredere. S-a aşezat lângă pat. Aşteaptă.