Cîinii cei buni

Charles Baudelaire

Lui Joseph Stevens

Niciodată n-am roşit, chiar înaintea tinerilor scriitori ai veacului meu, din cauza admiraţiei mele pentru Buffon, dar astăzi nu sufletul acestui zugrav al naturii pompoase îl voi chema în ajutor. Nu.
M-aş adresa mai degrabă lui Sterne, şi i-aş spune: „Coboară din cer, sau urcă spre mine din Cîmpiile Elizee, să-mi inspiri în folosul cîinilor buni, ai bieţilor cîini, un cîntec vrednic de tine, sentimental, poznaş, poznaş fără pereche! Reîntoarce-te crăcănat pe vestitul măgar care te însoţeşte mereu în amintirea pos­terităţii; şi măgarul să nu piardă mai cu seamă din vedere să aibă, delicat aninată între dinţi, nemuritoarea lui pricomigdală!”

Îndărăt cu muza academică! N-am ce face cu această bătrînă făţarnică. Invoc muza familiară, citadină, muza cea vie, spre a mă ajuta să-i cînt pe cîinii cei buni, pe sărmanii cîini, pe cîinii plini de noroi, izgoniţi de toţi, ca nişte ciumaţi şi păduchioşi, afară de cel sărac ai cărui întovărăşiţi sunt, şi afară de poet, care-i priveşte cu un ochi fratern.
Mi-e silă de cîinele care se crede frumos, de acest înfumurat patruped, danez, king-charles, carlin sau gredin, atît de încîntat de sine, care se aruncă necuviincios în picioarele sau pe genunchii musafirului, ca şi cînd ar fi sigur că place, zgomotos ca un copil, prost ca o curtezană de lux, arţăgos uneori şi neobrăzat ca un servitor! Mi-e silă mai ales de acei şerpi cu patru labe, tre­murători şi trîndavi, numiţi ogarce, care n-au nici cel puţin destul miros în botul ascuţit spre a fi pe urmele unui prieten, nici destulă deşteptăciune în capul turtit ca să joace un domino. La cuşcă, toţi aceşti paraziţi obositori! Întoarcă-se la coteţele lor îngrijite şi capitonate! Eu cînt cîinele plin de noroi, cîinele fără sălaş, dinele hoinar, cîinele saltimbanc, cîinele al cărui instinct, ca şi al celui sărac, al vagabondului şi al histrionului, e minunat ascuţit de nece­sitate, această maică atît de bună, această adevărată patroană a inteligenţelor! Cînt cîinii bătuţi de soartă, fie cei ce rătăcesc, singuratici, în puhoaiele şerpuitoare ale imenselor oraşe, fie cei ce au spus omului părăsit, cu ochi scli­pitori şi spirituali: „Ia-mă cu tine, şi din două nefericiri vom face poate un fel de fericire!“

„Unde se duc cîinii?” zicea cîndva Nestor Roqueplan într-un nemurilor foileton pe care l-a uitat fără îndoială, şi de care numai eu, şi poate Sainte-Beuve, ne mai amintim astăzi.
Unde se duc cîinii, spuneţi, oameni puţin băgători de seamă? Se duc la treburile lor. 
Intîlniri de afaceri, întîlniri de amor. Prin ceaţă, prin zăpadă, prin noroi, pe zăduful muşcător, cînd toarnă cu găleata, se duc, vin, aleargă, trec pe sub trăsuri, aţîţaţi de pureci, de pasiune, de nevoie sau de datorie. Ca şi noi, s-au sculat dis-de-dimineaţă, şi-şi caută hrana sau aleargă după plăceri.
Sunt unii care dorm într-o dărîmătură de mahala şi care vin în fiecare zi, la oră fixă, să-şi ceară tainul la uşa unei bucătării de la Palais-Royal; alţii care aleargă în haite peste cinci leghe, ca să-şi împartă prînzul pregătit de milostenia unor fecioare sexagenare, a căror inimă liberă s-a dăruit dobitoacelor pentru că bărbaţii imbecili nu le mai vor.
Alţii care, ca nişte negri sclavi fugiţi de la stăpîn, înnebuniţi de dragoste, îşi părăsesc, în anumite zile, departamentul ca să vină la oraş, ţopăie un ceas împrejurul unei căţele, cu o toaletă cam neglijentă, dar mîndră şi recunoscătoare.
Şi sunt foarte exacţi, fără carnete, fără însemnări şi fără portofele.
Cunoaşteţi lenevoasa Belgie, şi i-aţi admirat, ca şi mine, pe toţi acei cîini viguroşi înhămaţi la careta măcelarului, lăptăresei ori brutarului, şi care, cu lătra­tul lor triumfător, mărturisesc mîndra plăcere pe care-o dovedesc rivalizînd cu caii?
Şi iată doi care fac parte dintr-un ordin şi mai civilizat. Daţi-mi voie să vă introduc în odaia saltimbancului plecat. Un pat de lemn zugrăvit, fără perdele, învelitori atîrnînde şi mînjite de ploşniţe, două scaune de paie, o sobă de tuci, unul sau două instrumente muzicale stricate. Oh, tristul mobilier! Dar priviţi, vă rog, aceste două personaje, cu veşminte în acelaşi timp destrămate şi somp­tuoase, pieptănate ca nişte trubaduri sau nişte militari, care priveghează cu luare-aminte de vrăjitori opera fără nume ce fierbe înfundat pe soba încinsă, şi în mijlocul căreia se înalţă o lingură mare, împlîntată întocmai ca unul din acele catarge aeriene ce arată că zidăria s-a terminat.
Nu se cuvine ca nişte comedianţi atît de zeloşi să n-o pornească la drum fără să-şi fi umplut stomacul cu o supă grasă şi vîrtoasă? Şi nu veţi îngădui să fie ceva mai pofticioşi aceşti sărmani, care toată ziua au de înfruntat nepăsarea publicului şi nedreptăţile unui director ce-şi face partea cea mai mare şi mănîncă el singur mai multă supă decît patru comedianţi?
De cîte ori, surîzînd şi înduioşat, i-am contemplat pe aceşti filozofi in patru labe, sclavi îndatoritori, supuşi sau devotaţi, pe care dicţionarul republican i-ar putea la fel de bine califica drept îndatoritori, dacă republica, prea ocupată de fericirea oamenilor, ar avea răgazul să menajeze onoarea cîinilor!
Şi de cîte ori n-am cugetat că poate ar fi undeva (la urma urmelor, cine poate şti?), pentru a răsplăti atît curaj, atîta răbdare şi trudă, un paradis anume pentru bunii cîini, sărmanii cîini, cîinii plini de noroi şi îndureraţi. Swedenborg o spune răspicat că există unul pentru turci şi unul pentru olandezi.
Păstorii lui Vergiliu şi Theocrit, ca preţ pentru alternatele lor cîntări, se aşteptau la o brînză gustoasă, la un fluier de la cel mai bun meşter sau la o capră cu ugerele doldora. Poetul care i-a cîntat pe sărmanii cîini a primit ca răsplată o frumoasă jiletcă de-o culoare şi bogată şi veştedă în acelaşi timp, care te face să gîndeşti la soarele de toamnă, la frumuseţea femeilor coapte şi la verile din Saint-Martin.
Niciunul dintre cei de faţă în taverna de pe strada Villa-Hermosa nu va uita cu cîtă vioiciune pictorul şi-a scos jiletca în folosul poetului, aşa de lesne a înţeles cît de bine şi cinstit e să-i cînţi pe bieţii cîini.
Tot aşa, un măreţ tiran italian din timpurile de altădată dăruia divinului Aretino fie un pumnal împodobit cu diamante, fie o manta de curte, în schimbul unui preţios sonet ori al unui curios poem satiric.
Şi de cîte ori poetul ia pe spate jiletca pictorului, e nevoit să gîndească la cîinii cei buni, la cîinii filozofi, la verile din Saint-Martin şi la femeile în plinătatea puterii.

Charles Baudelaire – Mici poeme în proză (Editura Univers, 1971, traducere de G. Georgescu)