Prima zi de școală

Dacă ieri la exact aceeași oră pe drumul care traversează practic orașul în diagonală nu cred că am văzut mai mult de câteva zeci de persoane și câteva mașini, foarte puține, astăzi situația a fost cu totul alta:
Nenumărați elevi, mai mici sau mai mari se îndreptau spre școli.
Marea lor majoritate din ei însoțiți de mame, dar surprinzător de mult, chiar și cei mari, însoțiți și de ambii părinți. Probabil că există undeva o lege care prevede că tații nu trebuie să meargă la muncă în prima zi de școală.
Vremurile s-au schimbat față de cele când mergeam eu la școală, chiar și în clasele 1-4.
Și atunci, în prima zi din clasa m-a dus bunica la școală, pentru că mama nu prea lipsea de la servici.
Dar după aceea, Doamne ferește.
Oricărui coleg i-ar fi fost rușine să-l aducă vreun părinte la școală, chiar și în prima zi.
Părinții veneau când era ședință cu părinții, unii dintre ei veneau la serbarea de sfârșit de an, dar atât.
Este adevărat că în acel cartier în care locuiam nu prea circulau mașini și nici oamenii nu deveniseră încă atât de paranoici ca acum.
Si, mai ales, pe atunci copii mergeau cu toții la școala din cartier.

Începând cu ora 7 începeau să iasă din case, unii își așteptau colegii care locuiau în apropiere, alții mergeau singuri, astfel încât înainte de ora 8 să ajungă la școală. DAr niciodată vreun păriinte nu își ducea copilul la școală.
Și “logistica” necesară elevilor era alta decât acum.
Copii mici aveau niște uniforme din postav de culoare închisă, fetele aveau și ele niște fustițe cu pătrățele. Această ținută era completată de gulerașul alb de la gât, cravata de pionier la elevii din clasele puțin mai mari, o batistă, aceasta era la fel de obligatorie cum mai târziu au devenit măștile, iar unghiile trebuiau să fie curate.
Acum ținuta este complet diferită, așa cum a crezut fiecare de cuviință să se îmbrace.
Unii sunt îmbrăcați frumos, alți în trening, unii au pantaloni lungi, alții scurți. Toți sunt frumoși pentru că sunt tineri.

Și părinții elevilor au ținute diverse, doamnele sunt îmbrăcate de regulă decent, în timp ce domnii tați sunt unii îmbrăcați în costum, în timp ce alții au ținut să-și arate picioarele și cu această ocazie, așa că sunt îmbrăcați cu tot felul de pantaloni scurți.
Unii dintre elevi nu au nici un fel de ghiozdan sau geantă, alții au un rucsac de diferite dimensiuni, unele mai mari, alții, asta se întâmplă mai ales în cazul fetelor, au un rucsăcel micuț în care poate că încape un smartphone, dar în nici un caz o carte.

Probabil că în această primă zi nimeni nu are încă rechizite.
În urmă cu câteva zeci de ani și în această privință situația era diferită și mai ales foarte simplă:
Părinții mergeau la librărie și cereau rechizite, pentru, de exemplu, clasa a II-a.
Librăreasa avea o listă pe care scria exact ce este nevoie pentru acea clasă, două caiete “dictando” de 48 de file, două caiete cu pătrățele pentru matematică, tot de 48 de file, caiet de desen, vocabular, care era un caiețel mic în care elevul scria cuvintele noi pe care le învăța, caiet de geografie, care era un caiet “Landscape, în care o filă era cu linii, destinată scrierii textelor, iar cealalță filă era “de desen”, pentru desenatul hărților, un caiet de desen (în clasele mai mari bloc de desen), o trusă de traforaj, creioane, stilou, penar care la început era o cutiuță mică de lemn prevăzută și cu un abac, iar mai târziu a era confecționat din mușama, și tot ce mai era nevoie.

Odată ajunși în sala de clasă elevii se așezau în băncile pe care erau frumos aranjate manualele necesare în acel an, toate noi nouțe și mirosind încă a cerneală tipografică și a clei de legătorie și începeau, curioși, să le răsfoiască.
Fix la ora 8 intra învățătoarea, urma ceremonialul oferirii buchetelor de flori, după care se trecea la problemele administrative, se striga catalogul, noii elevi spuneau cine și de unde sunt, se stabilea data și ora primei ședințe cu părinții, acestea aveau de obicei loc spre seară, când toată lumea se întorcea de la muncă.
Mai târziu, în anii ‘80, când țara a început să decadă din toate punctele de vedere, mai puțin producția de oțel/cap de locuitor, în prima zi învățătoarea făcea și un control în părul elevilor pentru a vedea dacă aceștia nu au păduchi.

Pe strada Gheorghe Lazăr mă încrucișez cu o pereche de tineri, probabil elevi de liceu.
El, un puștan care parcă este prototipul liceanului tocilar din filmele americane, urâțel, plin de coșuri, cu niște ochelari urâți și ei, îi vorbește fericit fetei de lângă el, explicându-i cum în vacanță a reușit să instaleze Windows 11 pe un calculator vechi inserând o înregistrare în “registry”.
Ea mai înaltă, drăguță, cu părul vopsit în mai multe culori, e deja o adevărată femeie.
Are pe urechi niște căști în care muzica urlă atât de tare încât probabil că nu-și poate auzi nici gândurile, darămite ceea ce îi spune puștanul de lângă ea.
Peste 15 ani drumul lor se va încrucișa la un moment dat dar el nu o va mai recunoaște, iar ei îi va fi rușine să-i atragă atenția.
Puștanului de acum îi vor fi dispărut coșurile și va fi inventat poate un medicament pentru cancer, poate a descoperit un asteroid, sau poate o să fie politician, sau director de intreprindere.
Ea va fi o femeie îmbătrânită înainte de vreme, măritată cu băiatul “trendy”, cel cu gâtul tatuat și cu mașina aia a cărei țeavă de eșapament speria câinii din cartier, pe care îl admiră în prezentul pe care îl trăim acum.
Va avea câțiva plozi pe care îi îngrijește singură pentru că soțul a plecat “la muncă” în străinătate și nu s-a mai întors, și va fi grasă pentru că singura plăcere care îi va fi rămas va fi să se îndoape și să se uite la televizor.
Și totuși ăla micu’ de astăzi, “ochelaristul”, cu toate că atunci își va permite să aibă aproape orice femeie dorește, se va gândi uneori la ea, pentru că întotdeauna în amintirile sale o va vedea așa cum a fost astăzi, frumoasă și tânără.