Carne de viezure și brânză

La fel ca în orice dimineață, și astăzi m-am întâlnit cu perechea formată dintr-un român împreună cu o frumoasă fată de origine asiatică. Tot pe Gheorghe Lazăr am trecut și pe lângă  perechea formată din două persoane care probabil au venit de undeva din Africa, amândoi atât de frumoși de parcă ar fi niște zei pe trotinete electrice.
În fiecare dimineață le văd pe cele câteva fete care ciripesc într-o limbă necunoscută în timp ce fac curățenie sau pe cei doi domni, tot asiatici, care trag de niște tomberoane de gunoi.
Le-am văzut și pe cele două fete, tot de undeva din Orientul foarte Îndepărtat, care cred că sunt ospătărițe pe o terasă.
Băieții ăia simpatici și cafenii care ne aduc mâncarea cu bicicleta, sau ceilalți care fac ordine pe rafturile din magazine sunt deja ceva obișnuit în acest oraș.
Chiar ieri îi spuneam unui taximetrist că abia aștept ziua când șoferul mă va întreba în kiswahili unde doresc să merg.

Nu e rău că suntem atât de diferiți, în fond cu toții am venit de undeva, unii din nord, alții din vest, alții din Mongolia sau Pakistan, sau din sudul Dunării, că maimuța aia nu aici a coborât din copac să se facă om.
În fond, dacă oamenii ăștia nu ar fi venit fiecare de unde au venit, fiecare cu obiceiurile lui, nu am ști astăzi ce este șnițelul, sau micii și sarmalele, sau găluștele cu prune, mămăliga sau șaorma și am mânca cu toții brânză și carne de viezure (bine, și alea sunt niște povești, dar se potrivesc aici).

În timpul claselor primare numele meu a fost o problemă pentru învățătoare, pur și simplu nu s-a obișnuit să-mi scrie numele așa cum se scria, așa că timp de 4 ani am fost în catalog la litera “C” și numele meu era scris așa cum se auzea, “Covaci”.
Nu era rău pentru că eram chiar după colega mea Ciupe Nicoleta, care era o fată educată și știa întotdeauna lecția, așa că ajungea să repet ce a spus ea și luam și eu un 10, cu toate că poate nu aș fi meritat.

Unii dintre oamenii ăștia, unii cu pielea mai albă, alții care au o frumoasă culoare ca a ciocolatei, alții cu ochii mai înguști, vor pleca mai departe, de-a lungul eternului traseu al migrației, de la est la vest.
Alții se vor căsători aici, fie cu băștinașii, sau cu alții care la fel ca și ei au ajuns aici în căutarea unei vieți mai bune sau ca să scape de războaie.
Poate că fiul dumneavoastră vă va aduce acasă o fată din aceasta exotică, și voi îi veți spune, la fel cum i-a spus domnul Trosc, un fost coleg din altă viață, “dragul meu, nu contează ce culoare are, bogată să fie”.
Vor face copii.
Și nu am putut să nu mă amuz gândindu-mă la învățătoarele care nu erau în stare să spună și să scrie corect “Kovacs”, pe “Leizerovici” îl făcea “Leiovici” iar la “Kocker” nu îi mai spunea nicicum de râdea ăla toată ziua că nu le ieșea profesorilor să-i spună pe nume, dar acum, iar acum, peste nu mulți ani, vor trebui să-i cheme la tablă pe Agwuegbo, Tường sau 沐辰.