Cargo

La nord de Noua Zeelandă, vei descoperi un loc cu adevărat fascinant: Melanezia, o zonă din Oceania care se întinde de la Insula Papua Noua Guinee spre est până la Tonga și care găzduiește probabil cel mai ciudat cult insular din lume.

Permiteți-mi să vă reproduc o imagine:
Imaginați-vă că dați peste o insulă cu nisip alb, palmieri verzi, apă cristalină și cer senin de un albastru deschis. Credeți că ați ajuns în paradis.
Înaintând mai adânc în interiorul insulei, descoperiți ceva ce nu puteți explica cu exactitate. Există acolo o porțiune de teren care pare a fi o pistă de aterizare, dar nu seamănă cu nicio pistă de aterizare pe care ați văzut-o vreodată.

În loc de luminile care să îndrume drumul, sunt aprinse focuri aleatorii. Există cheiuri pentru ancorarea navelor, dar par a fi reconstruite sau construite din materiale care se găsesc pe insulă de către cineva care nu a văzut niciodată un cheu de ancoraj adevărat.
Mai departe pe pistă, veți vedea un turn de control improvizat sau mai degrabă o colibă, un radar făcut din baloți de paie și un bărbat care poartă un fel de cască și ochelari din lemn și care manevrează niște bețe din lemn ca și cum ar fi niște leviere de control.

La capătul ‘pistei de aterizare”, veți vedea un grup de bărbați care defilează în formație, îmbrăcați într-un fel de  uniforme militare care par a fi de factură occidentală și ținând în mâini niște bețe lungi care imită puști. Exercițiile lor și defilările sunt precise, dar totul la ei este fals și neobișnuit.

Nu puteți să vă lămuriți cu privire la această scenă complet absurdă. Totul pare a fi o imitație a structurilor vestice americane și a militarilor de acolo, doar că sunt doar acele imitații stranii în cel mai puțin probabil loc imaginabil. Vă veți întreba cu dreptate ce ce naiba se întâmplă aici? Este oare vreo sărbătoare? Este o chestie satanică păgână?Este posibil să iasă din tufișuri niște oameni care să vă spună că sunteți la “Camera ascunsă”?
Aproximându-te de indigenul care se joacă de-a controlorul de trafic aerian, îl întrebi ce este acest loc și ce face acolo.
La care el răspunde: Îl aștept pe John Frum (John din…).
Iar tu ai răspunde: Cine dracu este John Frum?

Ei bine, pentru a explica, trebuie să ne întoarcem în timp până în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, într-un moment foarte ciudat al istoriei.
În timpul campaniei SUA împotriva Japoniei, trupele americane treceau dintr-o insulă în alta pentru a stabili poziții strategic valoroase pe insule mici și neapărate.
Această strategie a permis SUA să-și deplaseze forțele spre Japonia, să obțină control asupra Pacificului și să ocolească pozițiile mai fortificate ale japonezilor.
Până aici pare logic, nu-i așa?

Această strategie insulară a avut un efect secundar neintenționat.
Triburile indigene, native insulei, au experimentat brusc primul lor contact cu lumea exterioară sub forma mașinăriei de război a Statelor Unite, în toată gloria sa mecanizată și alimentată de capitalism.
Enorme crucișătoare lungi cât câmpurile, distrugătoare înfricoșătoare cu tunuri scuipând foc, bombardiere cu aripi largi coborând din nori, soldați în uniforme de toate rasele, defilând în formație strictă, cu remedii portabile pentru orice boală, arme avansate și de neînțeles care omorau oameni fără să-i atingă, limbi și obiceiuri noi și poate cel mai important, încărcătură prețioasă care cădea din cer ca daruri pentru civilizațiile de atunci.
Pentru multe civilizații din acea perioadă, toate acestea ar fi fost remarcabile, dar explicabile. Era o armată tehnologic avansată, un fenomen obișnuit în istoria lumii.
Dar pentru triburile indigene din Melanezia, toate acestea erau complet inexplicabile. După cum spunea marele autor de science fiction Arthur C. Clarke, orice tehnologie suficient de avansată este de nedistins de magie, și exact asta credeau aceste triburi că era: magie.

Nu a durat mult până când au început să apară culte care adorau această civilizație aparent magică și bunurile pe care le aduceau cu ei.
Chiar dacă unii dintre insulari fuseseră expuși anterior la influența vestică sub forma britanicilor și a misionarilor, ei nu experimentaseră niciodată în mod direct minunile bunurilor produse în masă și tehnologiei omnipotente ale lumii moderne.
Pe o astfel de insulă, precum Tana, populația uimită a început să amestece credințele și experiențele lor anterioare, cum ar fi zeii vulcani și uciderea soțiilor lor neascultătoare – da, făceau asta – cu venerația lor față de lumea occidentală, soldații săi și bunurile produse în masă. Astfel, cultul John Frum a început să prindă rădăcini.

Fără a înțelege de unde proveneau străinii aceștia, cu o avere și tehnologie atât de avansată, îi considerau produse ale lumii spirituale, ceva dincolo de îndemâna oamenilor obișnuiți, poate chiar daruri de la un zeu.
În fond, acestea nu erau lucruri pe care omul le-ar fi putut crea singur.
John Frum era un astfel de zeu, o figură mesianică despre care se spunea că a ieșit din mare sau a trăit în interiorul unui vulcan și care era destinat să se întoarcă cu nenumărate bunuri și încărcături pentru oameni.
În multe reprezentări el este un soldat american, numele John Frum fiind o variantă a lui “John from America”, iar în altele el este nimeni altul decât prințul Philip, duce de Edinburgh, care a întâlnit unul dintre indigeni în timpul unei vizite în Vanuatu în cadrul turului Commonwealth din 1947.

Zvonurile s-au răspândit, prințul Philip era într-adevăr încarnarea vie a ființei divine John Frum.

Când al Doilea Război Mondial a ajuns la finalul său nuclear înfiorător și japonezii s-au predat, americanii și-au împachetat lucrurile și au plecat, lăsând printre localnici doar legende despre bărbații de peste ocean care aveau toate bunurile, tehnologia și puterea din lumea cunoscută.
Închinătorii lui John Frum au fost numiți de către cercetători “cult cargo”, iar în Tana, drapelul american însuși este acum un simbol religios, ridicat pe un catarg în fiecare dimineață și venerat.

Piste de aterizare replica, avioane, cheiuri, turnuri de control, armament și soldați au fost toate create alături de ritualuri complexe, în speranța de a-l aduce înapoi pe John Frum sau pe alte figuri din lumea occidentală, precum Lyndon Johnson, iar aceștia să vină purtând daruri, exact cum și noi îi așteptam în urmă cu nu mai mult de  treizeci de ani pe cei “de dincolo” să vină să ne aducă bluejeans, gumă de mestecat și alte cadouri.

De-a lungul anilor, ritualurile și rugăciunile au continuat, dar zeii sau americanii care să le aducă cu ei bărci, mașini, motociclete, conserve de mâncare, medicamente și așa mai departe nu au sosit niciodată. A rămas doar lunga întindere goală a oceanului și tăcerea. Singurii americani care s-au întors erau fie turiști supraponderali, cu șosete și sandale, fie veterani care doreau să-și reviziteze insulele în care și-au petrecut tinerețea.
Astfel, treptat, numărul acestor culte a scăzut, și doar cultul lui John Frum a rămas, cu adepți care se roagă și așteaptă un bărbat pe care niciunul dintre ei nu l-a văzut sau cu care să fi vorbit în afara halucinațiilor induse de ritual.

Când un scriitor pentru Smithsonian a întrebat ce face John Frum pentru oameni, un individ a răspuns că îi ajută să-și recupereze obiceiurile tradiționale, dansurile și comunitatea, după ce acestea fuseseră luate și distruse în mod deliberat de guvernul colonial și de misionari.
Unii au pretins chiar că John Frum le-a spus că acesta era scopul său expres, să-i facă să danseze, să bea un ceai psihotrop în loc de alcool și să fie pur și simplu ei înșiși din nou.
Când același scriitor de la Smithsonian a întrebat ce doresc veneratorii în schimb pentru rugăciunile lor, un individ a răspuns că tot ce își dorește este un motor de 25 de cai putere pentru bărcile satului, astfel încât toți să poată prinde mai mult pește și să aibă o viață mai bună. Și nu este asta adorabil și încântător?
Să sperăm că oriunde ar fi John Frum, îi aude.

***

Într-un mod asemănător s-a întâmplat peste tot în lume.
Să luăm de exemplu creștinismul.

Un bărbat foarte puternic lasă gravidă o fată pe care nu o ia de nevastă.
De ce?
Pentru că așa erau acele vremuri, cineva care era puternic și într-o poziție înaltă pe scara socială își putea permite orice ticăloșie și nimeni nu îl trăgea la răspundere.
Apoi omul puternic obligă sau convinge un alt bărbat, mai sărac, să o ia de nevastă și să îi crească copilul. Sau poate bărbatul sărac o iubea pe fată și a luat-o de nevastă chiar dacă aceasta avea un copil. Sau poate, spre deosebire de omul bogat, omul sărac era bun și i-a ajutat pe fată și pe copil.
După mii de ani la noi a ajuns o poveste frumoasă.

Faceți baie, curățați-vă corpul de răul și necurățenia acestuia, le-a spus Ioan, un înțelept al acelor vremuri.
Un îndemn cât se poate de binevenit, în condițiile în care o mare parte a populației murea din cauza bolilor provocate de mizerie.
Mai târziu scopul inițial al băii în râu a fost uitat și totul a devenit o formă fără fond.
Botezul.