Vremuri

Se întunecase.

Ne culcaserăm cu toții

La un moment dat auzim bătăi în ușă, în fereastră..

Nu mai erau anii în care o dubă neagră venea și te lua de acasă, dar totuși, în Blașcovici, în anii ‘60 era un eveniment să îți bată cineva la ușă la ora aia. Singurul care o făcea era poștașul, dacă îți aducea o telegramă. Și dacă primeai o telegramă la 10 seara aveai toate motivele să te sperii, însemna că a murit cineva.

– Nea’ Gimmy, strigă cineva din curte.

Tatăl meu vitreg iese.

Bunica trage puțin ruloul în sus și se uită afară. Niște băieți, sunt o grămadă, vreo 6-7, ce-or fi vrând?

Auzim din curte, hai te rugăm Nea’ Gimmy, numai mâine, eu personal vin și le aduc înapoi…

După târguiala de rigoare afacerea se încheie și băieții pleacă fericiți cu setul de tobe. Unul cară bateria, altul premierul, altul trepiedul și pedala fuss-cinelului, doi cară tam-tamurile, altul se cocoșează cu valiza în caer erau clopotele, triangul, trepiedul premierului, trepiedurile pentru cinele, bețele, periuțele, un set de maracase și câte și mai câte erau în valiza aia, altul ducea cinelele care erau în niște huse din doc maro.

Tata îi conduce până la poartă după care se întoarce

– Niște băieți, au o formație, trebuie să cânte mâine undeva și le-am împrumutat tobele.

I-am mai văzut pe băieții ăia peste vreo 2-3 ani, în 1967, la televizor, într-o emisiune de divertisment care era difuzată duminica după amiază. Cântau un cântec tare haios ale cărui versuri le mai știu și acum, chiar dacă au trecut mai mult de 50 de ani de atunci:

Hei, tramvai, cu etaj şi tras de cai,

Hei, joben, ce umblai la “Mon jardin”,

Hei, bunic, cu monoclu erai şic,

Hei, can-can, cu picioarele-n tavan.

Toate-au fost la timpul lor ceva exagerat,

Anii au trecut în zbor şi lumea le-a uitat.

Da, da…

Se găseau tobe la magazinul Muzica, ăla de pe Alba Iulia.

Dar costau o avere, țin minte că mai târziu tata și-a cumnpărat un set, a costat vreo 6000 de lei. În condițiile în care mult mai târziu salariul unui muncitor calificat la început de carieră eta de 1200 de lei.

Dar, pentru că nu era numai toboșar dar și tâmplar, tatăl meu a făcut și câteva seturi de tobe în viață.

Se începea cu o piele de capră.

Pielea se băga într-o troacă în care era apă amestecată cu var.

Și o țineai acolo până când carnea de ep piele devenea o mâzgă care se desprindea împreună cu părul la o simplă atingere.

Scoteai pielea și cu o bucată de placaj, ca nu cumva să o zgârii, curățai tot părul și toatăporcăria de pe pielea aia.

Apoi, așa udă cum era, o întindeai pe o ramă de lemn.

O lăsai să se usuce, după care, cu o piatră ponce, o curățai de toate vinișoarele și bucățile de carne și ce mai era acolo.Până pielea aceea devenea aproape transparentă.

– Uite, vezi, îmi arăta tatăl meu, trebuie să citești ziarul prin ea.

După ce considerai că pielea e perfectă o întindeai pe o ramă subțire, circulară, din lemn. Rama putea să fie mai mare, vreo 80 de cm în diametru, dacă era vorba despre fundul de bătaie al bateriei, sau putea să fie mai mică,dacă era vorba despre premier, sau și mai mică pentru tam-tamuri.

Corpul instrumentului se făcea din placaj de tei, întărit în interior de un schelet făcut tot din lemn.

Totul se îmbrăca în sidef procurat de la Cooperativa Timișul, aveau ei un atelier unde de fabricau acordeoane.

Fierăria ți-o turna un băiat de la UMT. Tot acolo se făceau și nenumăratele șuruburi și chei de care aveai nevoie.

Șlefuirea și nichelajul se făcea la Guban, erau acolo niște artiști în așa ceva la secția care producea și instrumente de suflat.

Și mai rămâneau cinelele. Astea de obicei le rezolvai într-un concediu la mare, sau le cumpărai de la cineva.

– Uite, vezi, ăsta e ieftin, făcut la strung. Dar uită-te la ăsta, se vede că-i bătut, are pe el urmele de ciocan. Și abia după aceea e îndreptat la strung. Dacă e prea galben înseamnă că e de proastă calitate, din alamă. Trebuie săbatămai mult în argintiu, atunci e din aliaj de argint cu alamă, altă treabă. Cu cât diametrul e mai mare e și mai bun.

Tot magazinul Muzica era și singura sursă oficială de alte instrumente muzicale. Până și drâmbă mi-am cumpărat de acolo, vroiam să imit sunetul ăla din “Clanul Corsicanilor”, parcă.

Dar singurul model de chitară bas era șunca aia făcută la Reghin, vopsită cu vopsea “lovitură de ciocan”.

Chitările solo erau și ele făcute la Reghin și tot un singur model. Nu erau rele dar toată lumea avea chitări la fel.

Mai târziu, prin ‘73-’74 a apărut basul ăla, făcut tot la Reghin, dar care era o copie identică Fender Jaz Bass, wow, mergeam la Ciulică și îmi era și frică să pun mâna pe el, așa de frumos era.

Chitări nu se făceau decât la fabrică.

Se făceau însă doze, dacă doreai să-ți transformi chitara rece într-una electrică luai niște magneți de la un dinam de bicicletă, trăgeai o bobină de vreo 2000-3000 de spire în jurul lor, băgai totul într-o carcasă din alamă sau chiar făcută din plăci de cablaj cositorite între ele, mai cumpărai 3 metri de cablu de microfon și o mufă DIN de la doamna Potra, de la Dioda, și aveai chitară electrică. Puteai să o legi la intrarea de pickup a radioului din casă.

Talent îți mai trebuia.

Problema este că indiferent cât de talentat erai nu prea puteai să trăiești din asta, cel puțin la început, până deveneai vedetă.

Unii, puțini, erau norocoși, puteau trăi din muzică sau din ceva foarte apropiat de muzică.

Domnul Krauser, tatăl lui Erlend și al lui Dixi, avea pe Alba Iulia un atelier de acordat piane. Periodic mai și cânta, ca și tatăl meu, fie la unul din teatrele din Timișoara, fie la vreun restaurant.

Domnul și doamna Hepp predau lecții de acordeon la Clubul CFR și dânsul mai cânta din când în când la vreun restaurant sau grădină de dans.

Alții cântau și ei în vreun restaurant, într-un club, fie la Teatrul Maghiar sau cel German.

Alții, ca unii din băieții despre care povesteam mai sus, erau elevi sau studenți.

Dar alții nu erau atât de norocoși. Mircea Marcovici – Ciulică, unul din cei mai mari basiști pe care i-a avut România, a fost, pe la începutul carierei, rectificator. Alții erau lăcătuși. Omi Domi, da, știu, nici mie nu îmi place genul dar după revoluție casetele sale erau cumpărate ca pâinea caldă, fusese zugrav. Frații Popescu care au învățat să cânte la chitară o întreagă generație de monștri sacri ai Timișoarei erau ceva pe la gară, lăcătuși sau ceva.

Nu numai banii erau problema, în fond dacă erai harnic munceai dimineață undeva, luai o leafă, seara cântai la teatru sau la un restaurant, și luai și de acolo jumătate de normă, iar în weekend rugai un alt muzicant să te înlocuiască, bineînțeles contra cost, și tu mergeai la o nuntă de unde scoteai o sută-două-trei, în funcție de vremuri.

Dar mai era o chestie: fie că te chema Kovacs sau Marin Preda, sau Bela Kamocsa, trebuia să fii angajat undeva.

Degeaba îi spuneai milițianului că tu ești artistul poporului, poate o mai luai și după ceafă. Dacă nu îi arătai o legitimație riscai să te ia în dubă, în următoarea dimineață te trezeai judecat în procedură de urgentă și pe la 9 erai deja condamnat pentru încălcarea prevederilor decretului 153, ăla cu parazitismul social și îmbarcat în personalul de la 10.03 spre București.

Casa Poporului era locul tău de muncă pentru următoarele 6 luni.

Ca să cânți într-un restaurant era cam greu dacă nu aveai “atestat”.

Atestatul ăsta era un document care certifica că erai instrumentist sau solist profesionist. Adică, un fel de diplomă de calificare.

Toți muzicanții știau când are loc examenul pentru atestat. La restaurantul Timișoara (acum Lloyd) se făcea curat și sala era rezervată pentru o zi două.

Venea un sobor de muzicieni, de obicei din ăia pe care-i vedeai la televizor, Marius Țeicu, Horia Moculescu și alții de același calibru.

Muzicanții locali, cu chiloți curați și unghiile făcute, plini de emoții, se prezentau și începeau să cânte.

Era o chestie să ai atestatul ăla, arăta ca un carnet, se spunea acolo cum te cheamă, pseudonimul, gradul profesional, unii erau “soliști” alți erau “Instrumentiști”, fiecare din ăștia aveau și un număr, ca și categoriile strungarilor la fabrică.

Puteai să cânți și al un club, acolo nici nu aveai nevoie de atestat.

Auzeai că Nea’ Todică, de la 2 Aprilie, caută o trupă. Mergeai cu trupa, îi arătați ce știați să faceți, voi cereați, el nu vroia să dea atât, mai lăsai tu, mai plusa el, până la urmă băteați palma, 100 pe seară de căciulă sâmbăta și duminica. Joi nu se poate că avem muzică populară, sunt alții cu aia.

Sau se gândeau profesorii de la școală să organizeze “reuniuni tovărășești”, adică bal, sâmbăta seara. Se dădea zvon în școală că se face o formație și încet, încet, cei care știau să cânte la ceva se adunau. Dacă nu găseai un instrumentist oarecare nu se putea să nu ai un prieten care cânta la chitară și era la Lenau, sau undeva.

Mai ales la școli se mai întâmpla să vină și câte un politruc să asculte ce cântă trupa, să nu fie vorba despre versuri incorecte politic.

Urma să vină domnul Șpilca de la UTC. Nu prea ne păsa nouă, eram vedete, fetele din liceu ne salutau pe holuri.

Trebuia să i se prezinte versurile cântecelor, aveam noi un caiet în care le scrisesem, alea în engleză scrise mai fonetic, ca să știm cum să pronunțăm. I s-a dat caietul la control.

Erau acolo niște versuri

În oraşul cu trei sute de biserici,
De trei ani,
Sună clopotele-ntruna…
Şi oraşu-i plin de lume
Ce se-ntreabă:
– Unde-i sfântul?
Unde-i sfânta fără nume?…
Pentru cine sună-ntruna clopotele de trei ani?…
Preoţii-mbrăcaţi în negru, ca şi cioclii,
De trei ani,
Încruntaţi privesc mulţimea albă adunată-n stradă,
Preoţii-mbrăcaţi în negru păsărilor mari de pradă
Tremură când văd mulţimea răzvrătită de trei ani!…
– Unde-i sfântul?
Unde-i sfânta fără nume?
Să ne spună,
Pentru cine sună-ntruna clopotele de trei ani?
Cui trimitem noi atâtea lumânări
Şi-atâţia bani?
Unde-i sfânta iertătoare de păcate?…
Să ne spună…
Şi-ntrebările mulţimii răzvrătite
Se ridică
Ca şi valurile mării frământate de furtună,
Şi-n oraşul cu trei sute de biserici
Parcă pică
Din văzduh ameninţarea:
– Să ne spună… să ne spună…
……………….
În oraşul cu trei sute de biserici,
De trei zile,
Nu mai sună nici un clopot – nici un clopot de aramă;
Şi oraşul cu trei sute de biserici,
De trei zile,
Pare-a fi pictat în dosul unui geam de panoramă!…

(Ion Minulescu – In orașul cu 300 de biserici)

Când a văzut ăla 300 de biserici în titlu nu a mai citit restul, a și zis “asta nu”.

Si când m-a văzut că aveam părul vreo 2 centimetri peste ureche, că eram mai rebel și la școală mi-l potriveam cu fixativ pe după urechi, mi-a spus “tu dacă vrei să apari pe scenă cu părul ăsta va trebui să stai după cortină”.

S-a întâmplat și la case mai mari:

Tin minte că odată am fost la Cenaclul Flacăra (am fost singura dată).

Și apare Adrian Păunescu supărat și spune că el, imediat ce se întoarce la București, o să refuze să cenaclul sămai apară la televiziune.

Că la televiziune se refuzase apariția Phoenicșilor cu plete, și dacă ăia nu pot să apară așa cum sunt nici el nu vrea să mai apară. Și oare Tovarășul Nicolae Ceaușescu știe lucrurile astea? O să-i spună el, că e sigur că Tovarășul Nicolae Ceaușescu nu știe ce s-a întâmplat.

Mare ocnă era și Păunescu ăsta. Avea un talent factastic de a manipula oamenii. Într-un minut i-a făcut pe toți cei din sala Olimpia, care era tixită de oameni, să urle ca niște descreierați “Ceaușescu Ceaușescu”

De mă întrebam când am ieșit, ce dracu a fost asta?.

Sau, începea, “Eminescu, Eminescu” sala după el, “Eminescu Eminescu”, continua pe muzica de orgă, “escu escu”,  sala și ea “escu, escu”, și muzica continua “Ceaușescu, Ceaușescu” și toată sala repeta după el ca hipnotizată “Ceaușescu Ceaușescu”.

Sau, câmd simțea că sala e plictisită de patriotism mai recita o poiezie, aia cu puiul de vulpe, cu orga în spate cântând în surdină, de începea toată sala să plângă și mă miram cum dracu nu ne arestează cineva pe toți:

Albastru sunt, în ferma cenuşie,
Şi, pentru asta, bun de abator.
În cuşcă de metal ţinut, vai mie,
Nu-s împăcat că trebuie să mor.

M-aş jupui de viu, să scap de-această
Nobleţe grea. Aş năpârli pe loc.
Dar albăstriul meu, ca o năpastă
Triumfă-n blana mea fără noroc.

Năpraznic urlu şi mă iau la trântă
Cu cerul, trâmbiţând spre stele reci,
Ca să implor ori libertatea sfântă,
Ori blana năpârlită-n veci de veci.

Un domn străin, cum vin pe-aici tot anul,
M-a imprimat cum urlu. Ce nebun!
Dar cum ar mai urla şi el, sărmanul,
Numai o clipă-n locul meu de-l pun.

Mă zvârcolesc şi sar bezmetic, însă
Nu-i chip să scap şi nici să crăp de tot.
Dachau-l meu natal, cu plasa strânsă
Mă ţine sclav, să evadez nu pot.

Doar când deschisă uşa mi-o uitară,
După un prânz cu peşte împuţit,
Fără să vreau m-am repezit afară
Şi-n hău stelar deodată m-am trezit.

Călăuzit de vii oglinzi lunare,
Am înţeles, în zborul meu stingher
Că cerul nu-i şi el o cuşcă mare,
Cum îl vedeam din cuşca mea de fier.

Eram eu însumi, flecărind sub astre
Cu pomii legănaţi de-un vis polar.
Zăpada lor, cu irizări albastre
Nu cunoştea cumplitul meu coşmar.

Dar singur şi-ntristat mi-am plâns de milă
Înţelegând, de viscole bătut,
Că libertatea asta-i prea fragilă
Atunci când în robie te-ai născut.

Mereu captiv, am înţeles cu groază
Că după fermă plâng şi c-o iubesc,
Că-n cuşcă, sub a gratiilor pază,
Mi-i patria- ţinutul meu ceresc!

Întors astfel la lumea cenuşie,
În cuşca mea, învins şi resemnat,
Strivit de mult prea grea vinovăţie,
Eu, dragostea în ură mi-am schimbat.

Dar mari prefaceri se petrec la cârmă,
Şi-aici la fermă! Căci dacă-ntr-un sac
Ne sugrumau cânva, azi doar c-o sârmă
Electrică- ne vin urgent de hac.

Duios, lapona mea cu două feţe
Mă mângâie pe cap, pe gât, pe stern…
Ce mână moale! Doamne, ce blândeţe!
Da-n ochii ei de înger, ce infern!

Mă va salva de boli şi, din tot locul,
Mereu de hrană îmi va face rost,
Dar într-o zi, când va veni sorocul…
Trădarea e în fişa ei de post.

C-o sârmă îmi va arde-atunci ficaţii
Şi va scânci, cu vagi păreri de rău:
“Fiţi mai umani cu noi, salariaţii,
Şi angajaţi, la fermă, şi-un călău!”

Ca bunii mei m-aş vrea, fără prihană,
Dar m-am născut captiv, în vremuri noi,
Şi-s devotat acelui ce-mi dă hrană,
Mă mângâie şi mă ucide-apoi.

Monologul puiului de vulpe – Evgheni Evtuşenko

Mai greu era cu sculele.

Că liceul, sau clubul, îți dadea posibilitatea să cânți, îți dădea și o sală pentru repetiții, dar nu prea îți dădea scule.

Poate se găsea pe acolo un set de tobe cu fundurile sparte. Asta era cazul fericit, le luați și le duceați pe Dragalina, la atelierul ăla de reparat instrumente muzicale și le puneau oamenii ăia la punct, fie pe banii voștri, fie pe banii întreprinderii de care aparținea clubul.

Altădată era acolo, în cazul cel mai fericit, o Delta din aia, un combo format dintr-o stație de 30W și boxa aferentă, totul într-un singur corp.

Pentru repetiții era bună și aia, dar nu puteai să apari în văzul lumii cu așa ceva.

Și din cauza asta, tot ce câștigai din cântat dădeai pe scule, că trebuia, dacă vroiai să fii chitarist, să ai barem chitara, o stație și o boxă. Poate și  o pedală de wau-wau, poate și un sustain…

Chitara o luai din magazin, sau poate îți luai de la cineva o Iolana adusă din Rusia.

Pentru stație îl căutai pe Aster, făcea omul ăla niște stații minunate ce nu s-a văzut, și bune și frumoase.

Iar boxa, din ce ai câștigat într-o lună-două-trei îți cumpărati unul sau două difuzoare Goodmans sau ceva, vorbeai cu un prieten să îți taie fețele boxei din PAL, mai făceai rost de niște vinilin din ăla care se întindea…

Delicat ca un caolin, Adeline, Adeline

Fin din lutul cel mai fin, Adeline, Adeline

Scoate cu un gest felin Adeline, Adeline

Geaca ei din vinilin.

(Timpuri Noi – Adeline)

… și așa, cu ajutorul unui prieten ți-ai tras o boxă profesională.

În față îi puneai fie plasă de țânțari din sârmă, fie din aia, tot de tânțari, din plastic, asta din urmă era mai ușor de întins, și om erai.

Dacă erai mai sărac sau mai la început, boxa o făcea tot la fel, dar în loc de difuzoare Goodmans puneai niște difuzoare din alea de radio, legate în serie-paralel astfel încât rezultatul să fie 4 ohmi, că altfel ardeai dracului stația.

Alții aveau scule ca lumea, și stații Marshall, și chitări și tobe, de toate.

Le primeau de la rudele de dincolo, sau de la prieteni, sau le cumpărau de la unii care le aduceau de dincolo.

Că acolo se găseau, chiar și în țările socialiste, numai la noi nu se găsea nimic.

Existau și bișnițari de scule, avea Giury, Șarpele, de toate, lua boxa dădea chitara, dădea boxa lua altă chittară, sau o stație, dădea stația făcea rost de alte două boxe. Și mai și trăia din ce rămânea. Dacă aveai nevoie de ceva îlk căutai și îi spuneai, știa el cine vinde sau cine cumpără instrumete muzicale.

Tatăl meu a fost într-o excursie din aia în Ungaria-Cehoslovacia- Polonia și RDG,. a dus să vândă acolo tot felul de cristaluri, scrumiere și vaze de rubin și s-a întors cu două seturi de tobe. Până la urmă nici nu le-a mai păstrat ci le-a vândut și și-a luat o mașinuță din banii ăia.

Se aduceau de dincolo tot felul de chestii, de la stații și boxe de putere până la rahaturi, pene de chitară, bețe de tobă sau chiar colțuri din plastic pentru boxe pe care scria Marshall.

Chiar dacă erau mulți muzicanți era o lume mică, toată lumea cunoștea pe toată lumea, fără ca în interiorul acestei lumi să existe vedetisme sau ifose.

Toți, chiar dacă între ei era diferență destul de mare de vârstă, se cunoșteau, erau prioeteni, cântau împreună.

A venit Johnny Răducanu și Mondialul la Timișoara, după concert s-au dus împreună cu trupele locale, mai mari sau mai mici și au tras un jam session până dimineață la Lira.

Johnny Răducanu  (foto: Antreprenor.tv)

Îi vedeam la mare, fetele de la Catena pe care le văzusem la televizor veneau la taică-meu să-i ceară niște bețe de tobă (bătrânul nu pleca nici până la frizer fără să-și ia 12 seturi de bețe la el, avea o valijoară specială cu bețe și periuțe).

Formația Catena – (foto: https://stratonelu.webnode.ro/)

Sau, trecem prin fața sediului din Constanța al ARIA, de vis-a-vis cineva strigâ, “bună nea’ Gimmy, ce mai faci, unde cânți?”. Erau Phoenicșii.

Phoenix (foto: Colecția Lucian Muntean)

Aveam vreo 15 ani când m-a luat Erli și m-a dus acasă la Nicu Covaci, locuia pe atunci pe strada Moților, la Tuși.

M-am căcat pe mine, îmi și imaginam cum de undeva de sus, dintr-un nor, se va auzi o voce care tună la mine “CE CAUȚI AICI CĂCĂCIOS MIC ȘI NEÎNSEMNAT?”.

Când colo, erau el și Kappl, pe Erli îl cunoșteau, vorbeau ăia cu mine despre tot felul de chestii de parcă aș fi fost un supraom ca și ei.

În ‘92 a venit la mine un prieten din Germania.

Fugise în anii ‘80.

Mai venise un prieten comun la mine, Joji.

Chiar mă întorsesem din oraș, cumpărasem Cațavencu.

Ia Joji o foaie, eu altăfoaie și amândoi ne stricam de râs.

Dorind să vadă ce e atât de amuzant, ia și Dietmar o foaie, să râdă și el.

Mă uitam la el cu coada ochiului. Citea dar nu avea nici o reacție.

Pur și simplu nu înțelegea ce e de râs.

Pentru că la Cațavencu, sau Cațavencii, sau la pozele din Times New Roman nu poți să râzi dacă nu ești român, trăit aici și la curent cu toate subtilitățile.

Așa e și cu muzica.

Imaginați-vă cum a fost când Phoenix a ajuns în Germania.

Ăia ascultau pe atunci Abba, Boney M, Gingis Han, din astea.

Ai noștri au venit cu Negru Vodă și Andri Popa. Aia nu înțelegeau nimic, exact cum prietenul meu nu înțelegea de ce râdem la poantele din Cațavencii.

Se uitau la Phoenix cum ne uităm noi la The Hu, e interesant cum cântă mongolii ăia din gât, exotic, dar nu se lipește de noi.

Chiar și la noi, cel puțin în partea asta de țără, dar nu numai, nu mai asculta nimeni Negru Vodă sau Invocație, oamenii o dăduseră pe “turbo folk” se uitau la picioareel lui Lepa Brena, nu la p[letele lui Nicu Covaci.

Cumva s-au descurcat.

Erli Krauser s-a cuplat cu JAmes LAst, o formație de nivel mondial și a cântat ce ascultau oamenii pe acolo, era și un virtuoz, așa că  a trăit de pe urma chitării toată viața. Si nu numai că a trăit din muzică dar îl cunoaște orice ascultător de muzică bună din luime.

Josef Kappl și-a făcut, dacă nu mă înșel, un studiou de înregistrări, și a trăit tot din muzică. Cea pe care o făceau alții.

Boița, Perin Boian, a și cântat, a mai făcut și ceva impresariat, după revoluție mai avea tot felul de afaceri cu studiouri de aici.

Nicu Covaci a încercat și el să țină Phoenixul ăla viu, i-a schimbat puțin și numele și i-a adăugat un “Transylvania”, că de Transilvania mai știau ceva nemții ăia, auziseră de Dacula și alte din astea. L-a mai cooptat șî pe Many Neuman, aici la noi mergea, dincolo nu cred că ar fi putut trăi numai din ce cântau ei.

Alții s-au întors cu prima ocazie, la revoluție.

Părerea mea este că din punct de vedere material nu au dus-o poate mai rău, nu știu pentru că nimeni care se duce dincolo nu spune că-i merge rău, toți spun de câinii ăia cu covrigi, nu de alta dar nu vor să se facă de rușine.

Dar, din punct de vedere al celebrității, al împlinirii din punct de vedere muzical, nu cred că au dus-o mai bine, în afară de Erlend Krauser.

Aici fuseseră niște celebrități, se oprea tramvaiul pe stradă când apăreau ăștia împreună.

Dincolo nu au mai fost la fel.

Dar, și mare atenție vă rog, aici nu au fost ce au fost datorită sistemului.

Să nu încurcăm lucrurile.

Aia de la UTC sau de la partid le-au spus poate să se tundă, dar în nici un caz nu i-au ajutat. Ăia te ajutau la cântarea României, la Cenaclul Flacără poate, la propagandă, dar nu la canari care stau în cuști și îșî frâng pieptul când încearcă să iasă.

Zdranga zdranga la chitară, băieți cuminți, folk, asta încuraja partidul.

Dacă semnal M cânta la Neon, parcă așa îi spunea restaurantului ăla din Costinești, asta nu se datora faptului că îi ajuta partidul pe Iuliu Merca și pe frații săi ci pentu că acolo era nevoie să cânte cineva. La fel ca și la celelalte restaurante.

Eu nu știu amănunte dar sunt câte se poate de sigur că stațiile alea Mashall nu le-au fost dăruite de Comitetul Județean al UTC.

Da, au scos 3 LP-uri până au plecat, dar le-au scos pentru că Phoenix devenise o mină de aur, nu că i-a ajutat partidul.

Nimeni nu mai cumpăra Aurelian Andreescu sau Angela Similea, dar când apărea un disc cu Phoenix se știa sigur că se va vinde. Că Pink Floyd și Emerson Lake & Palmer nu prea scotea Electrecordul și din Giucă Petrescu nu ar fi putut supraviețui.

S-a făcut un film la care s-a dus o țară întreagă, eu l-am văzut de vreo 3 ori.

Nimeni nu s-a dus că era cu Florin Piersic în rolul securistului frumos și inteligent, toată lumea a mers să-l vadă pentru că acolo se aude timp de vreo două minute Moog-ul lui Gunther Reininger. Iar sintetizatorul ăla nu era de la partid.