Acest text este un fragment din cartea lui Dan Alexe – Dacopatia și alte rătăciri românești, editura Humanitas 2015

Bulgarii și sârbii au găsit definiția manelelor

Bulgarii au exact acelaşi gen de muzică vulgară ca noi, lălăituri turceşti-ţigăneşti electronice de mahala, un gen deve­nit omniprezent, ca manelele în România, şi numit cealga.

Precum tangoul, rebetika, bluesul şi fadoul, manelele româneşti şi cealga bulgărească sunt o muzică suburbană, o muzică de mahala impregnată de temele cunoscute ale luzărului în fază terminală: sărăcia, eşecul, duşmănia sau indiferenţa celorlalţi, ostilitatea faţă de autorităţi, ingratitudinea curvelor oportuniste.

Dincolo de influentele turceşti, îti vine imediat în minte comparaţia cu bluesul. Până şi structura melodică de 4/12 a blues­ului e reprodusă deseori în manele şi în cealga.

Vine apoi genul numit turbofolk din Serbia. Diferenţele între turbofolk, pe de-o parte, manele şi cealga, pe de alta, sunt nu doar melodice, ci şi socio culturale şi etnice. In cazul turbofolkului, interpreţii şi publicul nu sunt în majoritate ţigani, precum în Bulgaria şi România, ci sârbi.

Ascensiunea turbofolkului de-a lungul anilor 1990 a marginalizat cu totul rockul sârbesc tradiţional al trupei la Bijelo Dugme, devenit muzica depresivilor din capitală.

Răposatul Miloşevici nu va rămâne în istorie doar ca „măcelarul Balca­nilor”, sau poate nici măcar drept cel mai dezastruos lider po­litic sârb din toate timpurile; pentru sârbi el va fi întotdeauna cel care a creat condiţiile pentru apariţia a trei mari subproduse culturale sârbeşti: turbofolkul, filmele cu ţigani (clişeizate de Kusturica) şi muzica lui Goran Bregovici.

În primii ani ai lui Miloşevici, sloganul cel mai popular venea dintr-un şlagăr de turbofolk:

„Coca-Cola, Marlboro, Suzuki,

Discoteca, gaşca şi buzuki,

Asta-i viaţa, nu e propagandă,

Tare-i bine să trăieşti în bandă…“

.. .Asta în vremea în care începuseră războaiele din Croaţia şi Bosnia.

Însuşi termenul turbofolk a fost inventat de un com­pozitor cu pseudonimul neverosimil Rambo Amadeus, care, înainte de a deveni un soi de Frank Zappa sârbo-muntenegrean, parodia tendinţele spre genul de muzică ce reprezintă în Serbia echivalentul manelelor din România.

Ideea de turbo i-a venit lui Rambo Amadeus în urma unuia din primele suc­cese ale acestui gen, 200 na sat(„200 la oră“), creaţia unui pre­cursor al turbofolkului, Ivan Gavrilovic, care glorifica maşinile rapide şi un stil de viaţă hedonist.

Încă din anii 1970, scena muzicală a Belgradului s-a împăr­ţit între rockul orăşenilor tineri şi neofolkul ţăranilor veniţi la oraş. într-un asemenea climat, gusturile muzicale deveniseră un element clasificatoriu important în definirea identităţii so­ciale. Rockul sârbesc era original şi de calitate, iar în minţile fanilor el se situa la acelaşi nivel cu cel din Occident. Cele mai mari gmpuri pop iugoslave îşi înregistrau albumele în studiouri din Londra, Paris şi Amsterdam şi dispuneau de echipament ultramodern şi de bugete de promovare. Piaţa muzicală iugoslavă era stabilă, exista o întreagă presă specializată în muzică şi apă­ruseră deja subgenuri: punk , new wave, sminkeri (un amestec local, termenul fiind echivalentul românescului şmecheri).

Destrămarea violentă a Iugoslaviei şi venirea la putere a unor regimuri autoritare la Belgrad, Zagreb şi Sarajevo au impus importante evoluţii culturale în întreaga regiune. In Serbia, cultura a devenit inseparabilă de război. Subcultura turbofolkului sârbesc a beneficiat de întreaga maşinărie mediatică a statului, care a popularizat ideologia noilor elite îmbogăţite, compuse din politicieni naţionalişti, speculanţi cu averi pro­venite din jafurile războiului şi gangsteri ce sprijineau regimul.

Noul gen muzical consta într-un amestec de folclor electronizat, interpretat în stil M T V şi combinat cu o simbolistică a consumerismului occidental adaptat la gusturile mahalalelor sârbeşti.

Ascensiunea turbofolkului de-a lungul anilor 1990 în pa­ralel cu cutremurele care au sfâşiat societatea sârbă a marginalizat cu totul rockul, devenit, cum spuneam înainte, muzica depresivilor din capitală, în vreme ce restaurantele şi cluburile erau invadate de tineri tunşi foarte scurt, cu lanţuri de aur peste trening şi ascultând, desigur… turbofolk.

Virusul turbofolkului s-a instalat atât de bine, încât a infec­tat întreaga regiune, nu doar Serbia. S-a ajuns la situaţia para­doxală în care tineri croaţi şi bosniaci care fuseseră vânaţi de forţele sârbeşti să înceapă să danseze pe muzica lui Ceca, cân­tăreaţa sârboaică măritată pe atunci cu criminalul de război – între timp asasinat – Zeljko Raznatovic Arkan.

In cealga bulgărească, genul cel mai apropiat de manelele româneşti, se poate remarca faptul că, în ciuda similitudinilor ce merg până la identitate: ţigănie, mahala, dans din buric, paiete şi lanţuri de aur peste trening, există o diferenţă majoră în percepţia publicului. Comparaţia cu bluesul funcţionează mai mult în România.

In Bulgaria însă, percepţia e inversată, cum o rezumă dictonul popular:

„Bluesul e atunci când un gagiu mişto dă de rău – maneaua e când un nasol dă de bine.”